Into a fairytale realm of wooden toys [Într-un tărâm de basm al jucăriilor din lemn]

In the first day of the summer, I was writing about the death throes of the Eurozone, and I fear this dismal topic will be recurrent in the following months.

An insane autumn, at least as frenzied as the one of 2008, is awaiting us – there are fewer and fewer doubts about it :-(

Today, in the last day of 2011’s summer, “let’s get away, just for one day,” like a dear song of Depeche Mode invites us, into a a fairytale realm of wooden toys.

This is a series of photos, that the photoholic I took during my second raid into Scotland’s heartland.

The fact that I was in a store in Inverness, waiting for a 12-hour night bus journey to London, is the only connection with Scotland or Great Britain.

These lovely toys were – as I thought when I was a child, that the world’s best toys come from there :-) – made in Germany.

I couldn’t help taking pictures, because, apart from being a such a photoholic, I guess I’ve never grew out of love with toys.

Some blog posts (here + here) have already proven it, while unknown to most people visiting MunteanUK, I hold a collection of diecast military vehicles.

At 19, I was no longer a child when I started collecting, and there was a time when I even wanted to start up a website (like this one) about diecast toys.

Eventually, my passion waned, although it never become extinct; it’s somehow always with me, without being a compulsion.

In the meantime, wherever I find a toy store – be it a ‘megastore’ in London or a little shop in a Romanian provincial town – I enter.

So I did in Inverness, where I found these toys, theoretically destined to smaller (age 3 to 10 I guess) kids… Yet some children are ageless, aren’t they?

Some grown-ups may like playing cards or playing video games, and could end up being addicted to those activities; I never stopped liking ‘old fashioned’ toys.

No electronic gadget, nor other sophisticated devices could ever leave me mesmerized as simple toys could…

Even simplistic wooden toys like these can be likeable for me, so maybe this photoholic blog post could be a little emotional haven for others as well.

However, let us not forget that no fairytale refuge, nor other illusions we may cling on to – but only faith in the Lord – could help us through hard times!

[For all the posts on this blog go to/Pentru toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

[EN] Hail to competing sites / [RO] Salutări siteurilor concurente (16)

[EN] Honest and well-written confessions about living and working in the UK can be read on this blog. [RO] Mărturisiri sincere şi bine scrise despre traiul şi munca în UK pot fi citite pe acest blog.

[EN] Some views are similar to mine, some may differ (here + here), anyway, I fully recommend reading them. [RO] Unele opinii sunt similare alor mele, unele pot diferi (aici + aici), oricum, recomand pe deplin citirea lor.

[EN] This Romanian woman has been living in Northampton (East Midlands, England) for less than a year [RO] Această româncă locuieşte în Northampton (East Midlands, Anglia) de mai puţin de un an.

[EN] She has a keen sense of observation, plus the courage and determination that every emigrant (albeit temporary) needs. [RO]Are un ascuţit simţ al observaţiei, plus curajul şi hotărârea necesare oricărui emigrant (deşi temporar).

[EN] There could be only one little reason of discontent – although the author is perfectly bilingual, the blog is 99% written in Romanian :-( [RO] Ar putea fi doar un mic motiv de nemulţumire – deşi autoarea e perfect bilingvă, blogul e 99% scris în română.

[EN] I wish that some Britons could see themselves in the mirror of this blog, as they can sometimes see themselves in mine or in this one! :-) [RO] Aş vrea ca unii britanici să se vadă în oglinda acestui blog, precum se pot vedea într-al meu sau în acesta! :-)

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

A crossroads of the Orthodox World (6) [O răscruce a Lumii Ortodoxe]

Giving thanks for these lovely pictures (of the monastery and Essex countryside) to my reader Mihai Gociu, I am sharing an amazing writing of St. Silouan the Athonite, that I first heard (not read) while I was dining at the Stavropegic Monastery of St. John the Baptist.

St. John the Baptist’s message – “Repent, for the Kingdom of Heaven is at hand!” – is as valid today as it was some 2,000 years ago. It’s so sad that fewer and fewer people have their ears ‘tuned’ to listen to it.

Sadder still, even among the so few that hear the Forerunner’s words, few are those who can find the strength to break away from their sinful lives…

It was there, in this oasis of serene beauty and meaningfulness – sprung within a wasteland of hedonism and moral relativism as the UK is very often described by Britons themselves – that I found out why people remain so tragically unable to reach out for their Maker.

Like in other Orthodox monasteries around the world, all people (monastics and visitors) gathered in the dining hall are supposed to dine silently; only rare whispered chats break the rule.  

In the meanwhile, someone is entrusted with reading aloud from books written by Saints or Orthodox scholars, so that not only the stomach, but also the heart, be nourished.

During such a dinner like no other in my life, I heard St. Silouan’s words about humility as being the key to a meaningful life. Unless we earn true humbleness, most of our experiences in life (be them of apparent ‘spiritual’ nature) remain altogether useless.

No bit of the ‘fun’ we had in life matters in the afterlife, neither our ‘achievements’ mean anything. The only thing that counts is a genuine change of heart (repentance/metanoia)… And how few of us get at least remotely close to it, to this true way to happiness and fulfillment!

Fewer and fewer Britons believe in God, as well as countless millions of other people in the ‘civilised world’, whose emergence couldn’t be understood without Christianity.

Even among the (theoretically) 300 million Orthodox believers in the world, very few know what humbleness is and what exactly (their own pride and egoistic outlook on life) keeps them away from a happy life.

It is not the presumed lack of something that unbelievers have or yearn for (comfort, wealth, prosperity, delights, influence, glory, influence over others etc); it’s the exact opposite of what the contemporary ‘civilised world’ deems valuable.

To those very few who may still want to know why the Lord does not reveal Himself to them, St. Silouan gives a wonderful explanation, as one who has truly known his (and everyone’s) Maker. May the Lord help these ‘proud souls’ know Him!

--- --- --- --- --- --- --- --- --- --- --- ---

“We suffer because we lack humility”

 (various sources indexed) – St. Silouan the Athonite

It is a great sign of grace to learn Christian humility: it becomes easier to live, and everything becomes dearer to the heart. Only to the humble does the Lord show himself through the Holy Spirit, and if we are not humble, then we cannot see God.

Humility is that light, by means of which we can see the Light of God, just as we sing “In Your light we see the light.”

There is a great difference between the simplest person who has felt the Lord through the Holy Spirit and the person, though he may be prominent, who has not felt the grace of the Holy Spirit.

There is a great difference between believing only that God exists, experiencing Him only through nature or the Scriptures, and experiencing Him through the Holy Spirit.

If one has experienced God through the Holy Spirit, his soul burns with love for God day and night, and it can no longer be tied to anything earthly.

The soul which has not felt the sweetness of the Holy Spirit, feels joy in the vanity of earthly fame or wealth, but the soul that has experienced God through the Holy Spirit, desires only the Lord, and places no value on wealth or earthly glory.

If we were humble, the Lord in His kindness would show us everything, reveal all secrets, but we are not humble, we are proud and vain over all details, and in this we suffer ourselves and torment others.

The Lord does not reveal Himself to proud souls. The proud soul, even if it has read all the books, will never understand the Lord, for in its pride it does not allow any room for the grace of the Holy Spirit, and God is only experienced through the Holy Spirit.

Pride does not allow the soul to enter on the path of faith. I give this advice to the unbeliever: let him say, “Lord, if You exist, then enlighten me, and I will serve You with all my heart and soul.”

For this humble thought and preparedness to serve God, the Lord will certainly enlighten him.

The Lord, though He is merciful, tests the soul with hunger and does not bestow grace until it learns humility. The proud person fears reproach while the humble does not.

Whoever has acquired the meekness of Christ is always prepared to reproach himself and welcomes abuse, and sorrows when he is complimented.

But this is only the first step in humility; when the soul experiences the Lord through the Holy Spirit in His humility and meekness, then it sees itself as worse than all.

The Lord has taught me to hold my mind in hell, and not to despair. And this is how my soul becomes humble, but this is not yet real humility, which is indescribable.

As the soul moves toward the Lord, it becomes fearful, but when it sees the Lord, then it becomes immensely joyous from the beauty of His glory, and it forgets everything earthly in the face of the love of God and the sweetness of the Holy Spirit. This is the Lord’s Heaven.

Love will surround everyone, and from the humility of Christ they will be glad to see others above them. The humility of Christ exists in the lowly: they are happy in their lowliness. This was given to me to understand by the Lord.

The Lord said, “Learn from Me to be meek and humble of heart.”  There are many types of humility. You can be obedient and reproach yourself in everything — this is a form of humility.

Another can repent his sins and count himself the lowest before Christ — this is also a form of humility. But when a soul sees the Lord through the Holy Spirit in all His meekness and humility, then it also becomes humbled to its limits.

This is a special sort of humility which cannot be described, it can only be experienced through the Holy Spirit.

And if people could experience the Lord through the Holy Spirit, they would all change — the wealthy would despise their wealth, the learned their studies, the powerful their glory and authority, and all would be humbled and would live in great peace and love, and the earth would be filled with great joy.

He who has experienced God through the Holy Spirit has a different understanding and taste.

The Lord loves people, but sends them sorrows, so that they can understand their weakness and be humbled, and for their humility they can accept the Holy Spirit. With the Holy Spirit all is good, all is joyous, all is wonderful.

One might suffer greatly from poverty and ill-health, yet not be humbled: and so suffer in vain. But whoever is humbled is happy with any fate because the Lord is his wealth and joy, and all people will be amazed at the beauty of his soul.

You say, “I have great sorrow.” But I say, or rather, the Lord Himself says, “Have humility,” and you will see your sorrows dissolve into peace, so that you yourself will be amazed and say, “Why did I suffer and torment myself so?”

Now you are joyful because you have become humble and the grace of God has descended upon you. And should you even remain alone in poverty, joy will not leave you because there is the peace in your soul of which the Lord said, “I give you My peace.”

Thus does the Lord give His peace to all humble souls. The soul of the humble person is like the sea: cast a stone into the sea, and for a moment it will disturb its serenity, and then sink to the depths. Sorrows sink in the heart of the humble because the power of the Lord is with them.

Previously I thought that the Lord performed miracles only in response to the prayers of saints. But now I know that the Lord will perform a miracle even for a sinner as soon as his soul is humbled, for when a person learns humility, then the Lord shall hear his prayers.

In their inexperience, many believe that one or another saint performed a miracle, but I have learned that it is the Holy Spirit residing in a person who performs the miracle.

The Lord hopes that we will all be saved and be with Him eternally, and for that reason He listens to the prayers of a sinner for the good of others and for the one who prays.

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

[EN] A few wonders from the UK / [RO] Câteva minunăţii din UK (24)

[EN] A very beautiful spot of London, Belgravia, where the Romanian Cultural Centre (ICR – London, pictured here) is located.

[RO] Un foarte frumos loc din Londra, Belgravia, unde Centrul Cultural Român (ICR – Londra, pozat aici) este localizat.

[EN] Inaccesible to common mortals, it is one of the richest neighbourhoods of the world, where most houses (up to 99%) are incredibly white.

[RO] Inaccesibil muritorilor de rând, este unul dintre cele mai bogate cartiere ale lumii, unde cele mai multe case (până la 99%) sunt incredibil de albe.

[EN] Is the money of most notable residents (like Roman Abramovich) where equally white?!

[RO] Sunt şi banii celor mai notabili rezidenţi (precum Roman Abramovici) la fel de albi?!

[EN] Although spared of rioters’ fury, it is not spared of crime, however, people living there can afford paying for little private armies.

[RO] Deşi ferit de furia răsculaţilor, nu este chiar ferit de criminalitate, totuşi, oamenii care locuiesc acolo îşi permit să plătească pentru mici armate private.

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Martiri uitaţi, naţiuni în decădere [Forgotten martyrs, decaying nations]

De ziua Sfinţilor Martiri Brâncoveni, aduc în faţa cui o deschide această pagină de blog nişte exerciţii de istorie alternativă, concept despre care am aflat chiar azi că, în limba română (pe filieră franceză), i se mai spune ucronie.

Îmi dau seama că este un subiect la fel de greu digerabil precum alte teme care au rămas necomentate pe MunteanUK. Să încerc, totuşi!

Ce ar fi fost Anglia (respectiv întreaga UK peste secole), dacă, în anul 978, tănărul monah devenit rege, Edward – cunoscut astăzi drept Sf. Edward Martirul – nu ar fi fost asasinat?

Poate că, peste nici 80 de ani mai târziu, ţara nu ar fi căzut aşa de uşor pradă lui William Cuceritorul, îndemnat şi susţinut de papa de Roma să treacă dincolo de Canalul Mânecii.

Poate că tăvălugul papist, care avea să şteargă urmele credinţei ortodoxe de pe insulele britanice, nu avea să se înfigă niciodată în solul britanic. Poate că Anglia, Scoţia, dar şi Irlanda ar fi rămas ortodoxe.

Ce s-ar ales de Ţara Românească (apoi de întreaga Românie), dacă, în 1714, drept credinciosul domnitor Constantin Brâncoveanu nu ar fi fost decapitat împreună cu fiii săi Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, alături de sfetnicul  (+ ginerele) Ianache?
.

Poate că Unirea cu Roma şi dezastrele aduse de ea s-ar fi stins mai repede, iar un stat ortodox puternic la sud de Carpaţi, nu ar fi permis punerea tunurilor pe atâtea mănăstiri ortodoxe în Ardeal. Poate că unirea românilor s-ar fi făcut deplin încă din secolul 19.

Sau poate că nu. Poate că, de acolo de unde sunt, Sf. Martiri Brâncoveni şi Sf. Edward Martirul au fost şi vor fi mai de folos naţiunilor lor decât dacă vieţile lor pământeşti or fi fost mai lungi.

Poate că ascultarea rugăciunilor lor depinde şi de măsura în care mai sunt cunoscuţi şi chemaţi în ajutor de urmaşii lor. Sau poate că, invers, Preasfânta Treime nu va mai condiţiona de nimic (nici de nevrednicia noastră) împlinirea rugăciunilor celor care şi-au dat viaţa pentru credinţă.

Orice exerciţiu de ucronie nu trebuie să meargă până la păcatul de a specula că putem cunoaşte gândurile şi tainele lui Dumnezeu. Pretenţia aceasta luciferică a fost numai cauză de năpaste pentru omenire, deşi adesea ‘rebranduite’ (s-o zic în termeni de azi) ca ‘progrese’.

Multele întrebări care se pot ridica ne ajută să înţelegem de când a început decăderea unor naţiuni (Anglia sau România).  Greu de crezut că decăderea (vizibilă şi prin raportarea la tot soiul de ‘idoli de consum’) să nu aibă legătură cu uitarea celor care ar fi putut fi modele.

Uitându-i pe cei care nu mai au nimic de pierdut– au câştigat totul, se află cu Hristos! – nu îi ştirbim cu ceva. Pe noi înşine ne dezarmăm de curajul pe care l-am fi putut învăţa de la martiri, curajul de a crede în şi a muri pentru Adevăr.

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Răzmeriţele din Anglia – faţa hâdă a nihilismului [Riots in England – the hideous face of nihilism]

Într-o lume în care oamenii nu ştiu de unde vin şi nici unde se duc, trăind doar pentru ‘aici şi acum’, cei mai mulţi păstrează, totuşi, convenţiile care fac suportabilă viaţa în societate.

În afară de ‘a se simţi bine’ nimic nu are sens pentru omul contemporan, de parcă ‘aici şi acumul’ ar ţine o veşnicie. Doar că majoritatea se menţin între limitele a ceea ce numim civilizaţie, ştiind că ceea ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face.

Aşa or fi şi cei mai mulţi dintre britanici sau măcar cei cu care am interacţionat eu. În ciuda amoralităţii, a aroganţei şi a ateismului exprimat mai mult sau mai puţin agresiv, în UK se păstrează aparenţa regulilor sociale.

Toţi se amăgesc că lucrurile au rost, câtă vreme există cariere care să hrănească slava deşartă, vise (prefabricate sau nu, căci cine mai visează pe cont propriu în ziua de azi?) care să îţi dea sentimentul că viaţa ta contează, plus zeci de locuri de vizitat într-o viaţă, mii de filme de văzut, infinite bunuri de cumpărat, plăceri şi distracţii.

Pentru a avea acces la toate acestea, convenţia socială larg răspândită şi însuşită este că tre’ să pui osul la treabă – să respecţi regulile şi cutumele sociale, să înveţi, să te duci la serviciu, să faci bani în mod legal (de alte scrupule de ordin moral rar se ţine seama în zilele noastre) şi să-i cheltuieşti astfel, încât să nu lezezi drepturile altora.

Mai sunt însă şi alţii, care dau de pâmânt cu toate regulile amintite, răbufnind precum în aceste zile, într-un val de violenţe nu fără precedent în Anglia.

Deşi, în trecut, răzmeriţe similare au avut conotaţii rasiale, iar eşecul multiculturalismului este una dintre cauze, dimensiunea etnică a turbulenţelor nu este covârşitoare.

Între huligani se află oameni de toate rasele şi etniile, încă şi din alte pături sociale decât cele mai defavorizate. La fel, între victime şi cei care au ieşit să apere proprietăţile vandalizate s-au numărat şi indieni, pakistanezi, turci sau români.

Pe de altă parte, se poate subscrie eşecului multiculturalismului faptul că cei ieşiţi pe străzi formează o cultură aparte, nihilistă, care a fost nu doar tolerată, ci şi încurajată.

Este vorba de cele 6-7 milioane de britanici care trăiesc din ajutoare sociale – din care, cel puţin înainte de criză, îşi permiteau chiar şi vacanţe low cost în Grecia sau Turcia – care nu au lucrat nicăieri din din tată în fiu (fiind la a treia generaţie de şomeri).

Aceşti nefericiţi cred că toate idealurile nihiliste – acest ‘mă simt bine, aici şi acum, fac ce vreau’ al cetăţenilor oneşti (care îşi plătesc cu ore de muncă şi alte constrângeri asumate distracţiile râvnite) – li se cuvin. Pentru că aşa au fost învăţaţi.

Trăiesc în locuinţe de la primărie (council estates), trec prin şcoală ca gâsca prin apă (fără şanse intelectuale şi/sau financiare de a urma studii universitare), ajung să îşi petreacă multe nopţi prin şanţuri de beţi ce sunt, umplu închisorile, dar şi spitalele, cu probleme cauzate de obezitate, alcoolism şi fumat.

Se întâmplă şi ca un asemenea asistat social să conceapă 10 copii cu 10 femei diferite sau chiar 15 copii cu 13 femei. În paralel, se înmulţesc şi cazurile de mame singure la a treia generaţie. Părinţii şi odraslele trăiesc numai din banii contribuabililor.

Invers de cum cred majoritatea britanicilor, că responsabilitatea individuală trebuie să primeze într-un regim democratic, aceste milioane de iresponsabili nici nu pot concepe aşa ceva, pentru că au fost condiţionaţi altfel.

Statul social/al bunăstării comune (welfare state) a făcut posibilă situaţia, astfel că o bună parte din clasa cea mai de jos a societăţii (underclass) nu mai trăieşte ca în Marea Britanie a lui Charles Dickens (muncind pe rupte, de la cele mai mici vârste, deşi există şi excepţii), ci într-un paradis al nebunilor.

Condiţionaţi să tot primească degeaba, ca nişte câini ai lui Pavlov, nu este de mirare că, uneori, când procesarea stimulilor condiţionanţi o ia razna, aceşti oameni trec la a-şi înşfăca imediat lucrurile la care poftesc.

Şi nici măcar nu vor ceva cu adevărat, căci nu fură ca orice hoţ chibzuit, ci dau iama prin magazine în faţa a milioane de camere de supraveghere (CCTV).

Sau sparg pur şi simplu, ca într-un joc video – maşini (neştiind ce e aceea să plăteşti rate şi asigurări), prăvălii (fără să fi ştiut a se încadra într-un program de lucru) sau capetele altora (pentru care nu simt niciun fel de empatie).

Absurdul faptelor nu este un motiv de a descuraja comiterea lor, în condiţiile în care întreaga lor viaţă este fără sens. Cât despre pedepsele cu închisoarea (rapid aplicate, dar socotite prea blânde!), nici acestea nu-s decât o binevenită diversificare a absurdului cotidian.

Nici în închisoare, nici la lumina zilei, oamenii aceştia nu se vor simţi mai bine sau mai liberi; ei sunt deja robi ai unei culturi nihiliste, care nu este exclusiv specifică Marii Britanii şi nu se întâlneşte doar între cei mai săraci.

Huliganii, vandalii, răsculaţii, scandalagii etc sunt faţa hâdă a aceluiaşi nihilism în care îşi dorm viaţa limitată la ‘aici şi acum’ miliarde de pâmânteni, care nu găsesc alt sens al existenţei decât în ‘a se simţi bine’.

Majoritatea reuşesc să se simtă bine în perimetrul convenţiilor sociale, alţii rupând orice bariere. Dar ce înseamnă cu adevărat Binele şi de la Cine ne poate veni foarte puţini mai ştiu.

Nu ştiu nici cei ieşiţi pe străzi, dar nici parlamentarii care s-au înfruptat cu neruşinare din bani publici şi poate nici premierul care şi l-a luat drept consilier pe unul dintre vinovaţii în scandalul interceptărilor telefonice.

Evident, niciun altul decât dumnezeul-ban şi nu au nici pisicile grase din fruntea băncilor, care s-au grăbit să-i anunţe pe cei cu magazinele făcute ţăndări şi scrum că trebuie să îşi plătească în continuare ipotecile.

Juridic, răspunderea pentru cele petrecute va fi pusă pe seama unora sau altora. Dar nici de ar sta zeci de ani la puşcărie, cum poate ar risca în SUA, este probabil ca în peste 90% din cazuri societatea să nu obţină civilizarea lor.

Moral, vinovăţia este a întregii societăţi britanice, care de sute de ani nu ştie cum să rezolve problema indezirabililor. De la expulzările către coloniile americane şi Australia până la ‘welfare state’, toate soluţiile au dat greş.

Dresaţi permanent de expunerea la cultura celebrităţii (Celebrity Culture), construită în jurul unor nimeni care se închină zilnic idolului ‘fac ce vreau’, ce pot să înveţe aceşti oameni? Nicidecum a deveni cetăţeni responsabili, ci să decadă în neoameni.

Sociologii vor căuta explicaţii sociale pentru cele întâmplate, ideologii de toate culorile – cauze politice, bogaţii – vor da vina pe săraci, iar cei din urmă – pe bogaţi.

Mulţi se vor întreba stupid, ca ateul Ed Miliband, “de ce atât de mulţi oameni simt că nu au nimic de pierdut şi totul de câştigat din vandalism şi jaf?”, rămânând orbi faţă de adevăratele înţelesuri.

Chiar aşa, bună întrebare: de ce? Oare va mai înţelege cineva că orice motive iscodite de mintea omului de azi (fie vărsate cu năduf, fie descrise ştiinţific) nu pot lămuri nimic, dacă nu se pune degetul pe rana supurândă din UK – abisul spiritual?

În lumea de care aminteşte Alexandr Soljeniţîn, în care oamenii au uitat de Dumnezeu, violenţele fără sens (de fapt, niciun fel de violenţă nu are sens, din perspectivă creştină) vor deveni pretutindeni regula, nu excepţia.

Aşa cum ţara aceasta a deschis calea Revoluţiei Industriale şi, graţie Imperiului britanic, a întregului progres (termen discutabil, desigur!) al omenirii din ultimele 2-3 veacuri, poate că tot aşa, ce s-a petrecut pe străzile din UK este imaginea profetică a omenirii de mâine.

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]