Cetăţenia europeană poate schimba lumea [The European citizenship can change the world]

Cetăţenia europeană n-ar fi nici prima şi, foarte probabil, nici ultima noţiune strecurată în Tratatele UE despre care să se creadă, mai puţină sau mai îndelungată vreme, că nu va depăşi stadiul de “blah-blah-blah”.

Adică de utopie, de idee care să rămână imposibil de pus în practică. Fără îndoială că aşa este, încă, în ochii multora, care nu văd în acest concept altceva decât unul sortit să moară în faşă, precum de-mult-uitata Comunitate Europeană pentru Apărare.

Sau ceva care să nu poată fi livrat decât ‘reambalat’ cu multe eforturi (precum Constituţia înlocuită de Tratatul de la Lisabona), sau ceva ‘ciuntit’ de cele mai ambiţioase obiective, cum a fost cazul Directivei Serviciilor.
.

Dar, la fel cum nici o Europă “fără graniţe interne” (Spaţiul Schengen) şi o Uniune Monetară Europeană (EMU) nu păreau plauzibile acum 30, respectiv acum 20 de ani – tot aşa, această ‘supracetăţenie’ va lua naştere pe nebănuite.
.

Nu deodată, precum ceva picat din cer, ci cu acceeaşi paşi mărunţi cu care s-au pus toate cărămiziile “Edificiului european”, privit drept cea mai echitabilă societate umană (şi umanistă) ridicată vreodată, ca un ultim imperiu al istoriei sau nu mai mult decât un balon de săpun care se va sparge în vânt.

.

Perspective divergente

..

Pentru unii, a aloca (orice fel de) resurse în direcţia transpunerii de la nivel de idee generoasă la cel de realitate palpabilă a cetăţeniei europene poate părea doar un moft. Sau ceva periculos, dez-naţionalizant şi, finalmente, dez-umanizant.
.

Pentru alţii – dintre care mulţi au pierdut de peste 200 de ani sensul vieţii (mântuirea) şi busola către rai, crezând că îl pot construi pe pământ – li se pare de neconceput ca acest rai terestru, unde să poată intra oricine, să nu aibă cetăţenii săi.
.

Nu este nevoie de fapte bune definite de o instanţă divină exterioară cunoaşterii raţionale (incompatibilă cu o construcţie seculară), nici de alte criterii arbitrare (jus soli sau jus sanguinis) pentru a deveni cetăţean.

.

Toţi locuitorii Statelor Membre – excluşi fiind nenăscuţii-oameni, care pot fi avortaţi! – au dreptul la cetăţenia europeană. Ulterior li se va cere doar respect al diversităţii, adeziunea la drepturile omului etc.

.

Unii găsesc doar valenţe negative construcţiei europene, alţii sunt amăgiţi de iluzorii “râuri de lapte şi miere”, de substitutul de mântuire pe care îl oferă acest proiect politic; eu unul aş ridica mai multe întrebări.

.

Va atrage cetăţenia europeană disoluţia statelor naţionale? Sau va contribui la punerea în practică, în sfârşit, a moto-ului UE (“Unitate în diversitate”), desfiinţând separările absurde dintre vechii şi mai-noii europeni?

.

Va crea cetăţenia europeană premisele unui om-nou, după model sovietic? Va deveni UE o “închisoare a popoarelor”, precum defuncta Austro-Ungarie, care era, pe de altă parte, un model de dezvoltare economică?

.

Nu cred. La scara istoriei, statele naţionale par a fi episodice şi nu există reţete standard de supravieţuire a popoarelor. Indiferent de forma organizării statale, naţiuni au şi murit, au şi dăinuit, în ciuda probabilităţilor contrare.

.
Unele popoare fac implozie şi se deznaţionalizează pe timp de pace, pe propriul teritoriu, în timp ce evreii, polonezii sau chinezii au rămas şi vor rămâne câte o aceeaşi naţiune până la sfârşitul veacurilor, fie dispersaţi, fie trăind într-un stat comun..
.

Pe de altă parte, pot fi privite ca neglijabile şi corectabile de la sine depopularea unor state şi generaţiile pierdute de oameni cu facultate din Polonia sau România care au joburi sub calificarea lor în Spania, Germania, Italia sau UK?
.

Nici asta nu cred. Mai ales în condiţiile în care 54% dintre europeni declară că ar vrea să se ducă la muncă în alt stat UE, dar văd încă multe ‘obstacole’. Oare nu va le va fi şi mai rău ţărilor de unde pleacă imigranţii, după dispariţia acestor ultime piedici?

.

O altă întrebare ar fi în ce măsură, de dragul libertăţii de mişcare, europenii ar fi gata să renunţe la alte libertăţi. Se va putea face funcţională această cetăţenie fără uriaşe baze de date electronice, fără mai multă supraveghere?

.

Aici nu mai ştiu ce să zic. Am doar temerea că se poate ajunge foarte repede acolo, mai ales că, în lumea atât de ruptă de Dumnezeu în care trăim, s-or găsi destui care ar renunţa la alte drepturi fundamentale, de dragul liberei circulaţii.
.
Dar nu ar trebui ca cetăţenii celor 27 de State Membre să accepte îngrădirea altor drepturi, ca să-şi exercite drepturile care, la nivel formal, deja le sunt recunoscute. Eu zic că nu s-ar cuveni să ne vindem libertatea pentru un blid de linte!
.

Europeni de ‘categoriile 3-4’
.

Dincolo de viziunile divergente asupra ce se vrea a fi UE, până unde să se întindă şi cum să arate viitorul ei, celor 11-12 milioane de cetăţeni care locuiesc în alt Stat Membru decât cel al căror cetăţenie o deţin, plus la vreo 18 milioane de aşa-numiţi extracomunitari – simplul concept le devine o necesitate.

.

Deşi una zic Tratatele, diferenţe de tratament dintre un imigrant şi un localnic (oricât de egali ar fi ca cetăţeni UE) sunt destule. Milioane de oameni ar avea nevoie nu doar să li se spună că sunt cetăţeni UE, ci să o simtă în viaţa de zi cu zi.
.

Un deţinător de paşaport portughez nu poate încasa alocaţii pentru copii în UK decât dacă ai săi copii locuiesc în Portugalia, nu în Capul Verde sau Angola. Oare de aceeaşi problemă s-or lovi şi moldovenii cu paşaport românesc?!

.

Pentru ca un român sau un bulgar să capete permis de şedere la Roma i se cere să arate existenţa unui contract de muncă. Dar niciun patron nu semnează un astfel de act cu cineva care nu are permis de şedere!

.

Semnificative sunt şi problemele celor 6 milioane de cupluri mixte din UE: recunoaşterea şi circulaţia actelor de stare civilă, legislaţia aplicabilă în materie de divorţ, partaj, custodie a copiilor şi adopţie, drepturi succesorale, asistenţă socială etc.

.

Deloc de neglijat n-ar fi nici faptul că, în timp ce unii pleacă la tot felul de clinici care promit miracole (din Ucraina, China, Israel), doar 1% dintre europeni profită de dreptul la servicii medicale în alt stat UE, rambursabile de sistemul de asigurări naţional.

.

Acestea ar fi numai câteva dintre exemplele cu care am rămas în urma conferinţei “Mind The Gap – Towards Better Enforcement of European Citizens’ Free Movement Rights”, organizată de European Citizen Action Services (ECAS).

.

O tristă concluzie expusă de un participant din Slovacia a fost aceea că, în pofida retoricii anti-discriminare de la vârful UE, există patru categorii de cetăţeni europeni:

.

[1] cetăţenii UE15 – locuitorii din ‘vechea Europă’ , care se bucură de drepturi depline

[2] cetăţenii NM10 (NM = New Members) – statele (inclusiv 8 fost comuniste) aderate în 2004

[3] românii şi bulgarii – cu restricţii pe marile pieţe ale muncii (UK, Franţa, Germania, Austria etc) până în 2013
[4] ţiganii (rromii) – pasibili de distrugerea locuinţelor improvizate din motive de “siguranţă publică” şi de expulzări

.

De la [1] la [4], deplinătatea drepturilor descreşte. Nu seamănă aceasta cu tipurile de cetăţeni din Imperiul Roman? Nu este un lucru îngrijorător, de natură să submineze proiectul european, în lipsa unei grabnice remedieri?

.

Nevoia de ‘supracetăţenie’

.

Indiferent de conotaţiile pozitive sau negative pe care le-am putea atribui cetăţeniei europene, este deja creată cerinţa socială ca ea să existe, astfel că nu văd ce mai poate opri acest proces.

.

Nu mai poate fi vreo altă oprelişte în afara voii lui Dumnezeu – secesiuni, războaie etc. Până la urmă, mai devreme sau mai târziu, ‘supracetăţenia’ va deveni o realitate tot atât de palpabilă precum este moneda unică europeană.

.

Şi, încetul cu încetul, va schimba lumea. Cetăţenia europeană ar putea deveni mai râvnită decât cea americană, în zilele noastre, sau măcar la fel de preţuită precum cea a Romei antice.

.

Presiunile pe care le va pune asupra statelor naţionale – aceasta nu înseamnă neapărat că şi asupra naţiunilor! – vor fi uriaşe. În plus, instrumentele de exercitare a drepturilor cetăţeneşti sunt mai rafinate decât oricând altcândva în istorie.

.

Teoretic, acum ai putea vota cu un microcip implantat în creier! Nu mai trebuie stabilite alegeri în marţea după prima zi de luni din noiembrie, ca în SUA, aşa încât să fie înainte de primele ninsori, dar după strânsul recoltelor.

.

Desigur că mai sunt şi alte condiţii ale funcţionării practice a ‘supracetăţeniei’. Una ar fi naşterea Serviciului European de Acţiune Externă, care să poată oferi asistenţă consulară zecilor de milioane de europeni care circulă sau trăiesc în afara UE.
.
O “Doamnă de Fier” la Bruxelles

.

Îndeplinirea altei condiţii am constatat-o, zilele acestea, la Bruxelles. Se pare că există şi omul care să pună lucrurile în mişcare – Viviane Reding, comisarul pentru Justiţie, Drepturi Fundamentale şi Cetăţenie.

.

Triplu comisar (1999/2004, 2004/2009 şi din 2010), dna Reding (59 de ani) se arată o personalitate excepţională: şi cu doctorat la Sorbonna, şi vorbitoare a cinci limbi, şi cu trei copii, şi o cu o carieră în politică şi, iniţial, în jurnalism.

.

Are o solidă experienţă în afaceri europene: 10 ani – eurodeputat, 11 – comisar. Iar faptul că provine din ‘micul’ Luxemburg, nu este un handicap. Doar există şi alt foarte influent politician din marele ducat, Jean-Claude Juncker.
.

Peste toate, are şi carismă, ceea ce le lipseşte altora din Colegiul comisarilor. Cum deschide gura, face impresie, chiar fără a spune mare lucru. În niciun caz nu rumegă aceleaşi veşnice aşchii de limbă de lemn.

.

În timp ce alţi comisari nu ies din tiparul de funcţionari care se întâmplă să ocupe o înaltă demnitate politică, Viviane Reding a avut curaj să transmită Parisului ceea ce capetele plecate de la Bucureşti sau Sofia nu îndrăzneau nici să şoptească.

.

Anterior, în Comisia Barroso I, ea s-a remarcat prin bătălia câştigată pentru reducerea tarifelor de roaming în UE. O fi fost o mică veste bună pentru europenii apăsaţi de criza economică, însă o mare lovitură de imagine pentru organismele europene.

.

Poate mai puţin cunoscute au fost demersurile ei pentru a limita publicitatea predictiv-comportamentală, pentru a garanta protecţia minorilor pe siteurile de legături sociale (social networking) şi protecţia datelor personale în contextul răspândirii tehnologiei RFID – vezi aici, aici, aici, aici sau aici.

.

“Nu ne putem aştepta ca cetăţenii să aibă încredere în Europa, dacă nu suntem serioşi în a apăra dreptul la intimitate”, este opinia comisarului Reding, exprimată constant. Să sperăm că va fi vorba şi în continuare de consecvenţă, nu de ‘praf în ochi’.

.

La cât de gravă este situaţia României, cetăţenia europeană se numără între ultimele preocupări ale românilor din ţară. Poate că nu şi a celor stabiliţi peste hotare. Dar cine are de urechi de auzit, să audă ce se întâmplă în UE!

.

Din tot ce am sintetizat mai sus, reiese că inevitabila transpunere în practică a cetăţeniei europene va atrage, deopotrivă, şi oportunităţi, şi riscuri. Esenţial ar fi să nu rămânem iarăşi doar spectatori, precum în cazul altor proiecte europene.

.
[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]