Femeile în UK (3) [Women in the UK]

Contrar sfatului unei londoneze care studiază geografia la această universitate al cărui oaspete sunt ("Ar trebui să te întâlneşti cu fiecare britanică pentru a şti cum sunt britanicele"), iată-mă cutezând a face o primă generalizare.

Teoretic, are dreptate, dar asta nu mă împiedică să spun că şi ea se numără între britanicele cărora nu le place a se şti trase în poză, deşi altfel nu sunt deloc greţoase şi poţi avea cu ele discuţii foarte interesante. Ba chiar destul de îndelungate (15-20 de minute) pentru o pălăvrăgeală între străini.

Pe de altă parte, există şi altele precum cele de mai sus, care, văzându-te cu camera, se oferă ele însele să fie pozate. Părerea uneia dintre celelalte despre cele din poză? "Poate erau bete" - un răspuns la care nu subscriu în niciun fel, chiar nu mi s-a părut aşa ceva! Că doar fete bete în numeroase ipostaze am mai întâlnit eu, dar nu la shopping, pe la ora 18:00!

Altfel, există şi fete care n-au nimic împotrivă să fie pozate, precum cea care împărţea mandarine şi zâmbete, invitând oamenii la Enterprise Thursdays, o serie de evenimente menite să deschidă ochii studenţilor de la orice facultate asupra oportunităţilor de afaceri.

Simpatică ideea, ca şi strategia de promovare a ei, printr-o fată mult mai drăguţă în realitate decât lasă să se vadă fotografia de ochelaristă tocilară, aşa cum a surprins-o neîdemânaticul fotograf de mine.

Nu ştiu dacă faptul că studiază economia şi limba germană - într-o ţară plină încă de aversiune (sau, în cel mai fericit caz, invidie) faţă de tot ce vine din Germania! - are vreo relevanţă, însă îmi dau seama repede când discut cu o fată a cărei minte merge ca un ceas elveţian.

Şi căreia nu pot să-i doresc decât succes în afaceri şi ca următorul an de studiu, pe care îl va petrece în Austria, să îi fie cel puţin la fel de interesant precum săptămânile mele pe aici.

Căci sigur tipe ca ea menţin pe cai mari economia UK, nu dintr-acelea care se grăbesc să se tragă în poză pentru a se vedea în tabloidul The Sun (depăşit, de altfel, tot de un rival german - Bild-Zeitung).

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Chestii d-astea, numai la britanici (6) [Things like these, only at the Brits]

Unde paranoia autorităţilor ajunge atât de departe ca aici, în celebra gară Victoria Station din inima Londrei, înseamnă că măcar un sâmbure de adevăr tot o fi. Aşadar, fiţi cu ochii în patru să nu vă strice ziua vreunul din mulţii perverşi (dintre care eu încă n-am văzut niciunul), după cum avertizează anunţul de faţă! "Din pricina recentei creşteri a actelor indecente din toalete, camere ale poliţiei vor fi instalate în curând să monitorizeze intrarea la toalete şi la pişoare. Camerele nu vor monitoriza în interiorul toaletelor şi pişoarelor (...) Vor avea loc patrule de poliţie regulate. Acestea pot include ofiţeri îmbărcaţi civil."

Nici nu ştii dacă e de râs sau de plâns că, într-o ţară atât de civilizată, autorităţile simt nevoia să-şi protejeze cetăţenii chiar şi în aceste momente intime. Din păcate, tare mă îndoiesc eu că cei puşi pe acte indecente le comit doar la intrarea în toaletă, unde vor fi, în curând, în văzul camerelor video.

Probabil (personal chiar n-am de unde să ştiu precis, dar asemenea poveşti nefericite am auzit destul de des în anturajul meu feminin) ei dau buzna peste victimele lor, acolo unde poliţia pretinde că nu va filma. Sau poate acesta e doar un pas, iar dacă creşterea actelor indecente se va menţine, poate că se vor pune camere şi acolo?!

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Witty bits from what I learned in the UK (3) [Vorbe de duh din ce am învăţat în UK]

Q: By the time euro coins started to fill EU citizens' pockets (January 2002), many spelled the demise of London as the financial capital of Europe. Placed at he heart of the European Monetary Union and hosting the European Central Bank, the city of Frankfurt-am-Main was seen as the future New York of Europe. So why is it that, after six years, all those predictions turned out to be false?

A: Simply because the number of employees in financial services in London (retail and wholesale banking, audit and accountancy, consulting, brokerage, insurance, and so forth) is greater than the whole population of the German city.

Sheer size mattered this time, against all odds indicating that the financial center of gravity in Europe was very likely to move to Frakfurt. London has over 7,500,000 inhabitants (12-14 million in the metropolitan area), while Frankfurt only has over 660,000 people (out of a total of 5,800,000).

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/ Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Studentul nostru, stăpânul nostru (4) [Our student, our master]

Nu ştiu dacă prin această University of Sussex or exista atâtea bârfe despre un profesor sau altul cum le auzeam pe vremea studenţiei mele, însoţite de dezvăluiri incendiare prin afişe lipite într-ascuns la avizier ori numai prin desenarea unor caricaturi.

Cel puţin la o primă vedere, imensa diferenţă de statut (însoţită de un deficit de comunicare pe măsură) dintre student şi profesor, atât de răspândită în universităţile de la noi prin care am trecut, nu există aici.

Între dovezile de civilizaţie universitară este şi faptul că, peste tot, Buletinul (newsletter-ul oficial al Universităţii) stă alături de săptămânalul The Badger al Uniunii Studenţilor (USSU).

Iar dacă numărul curent din prima publicaţie este deschis de un articol cuminţel despre stabilirea de parteneriate în cercetare, ziarul studenţilor combate bine cu un material despre calitatea proastă a hranei din campus.

Eu nu am a mă plânge, dar numai pentru că nu-s pretenţios, altfel remarc la rându-mi că posibilităţile de alegere sunt cam limitate, deşi, strict cantitativ – ai multe locuri de unde să cumperi mâncare în fiecare zi, cam până la ora 22:00.

Însă nici pe departe să se pună batista pe ţambal, câtă vreme Universitatea a pus chiar la dispoziţie o sală pentru proiecţia unui documentar (accesibil şi online) realizat de studenţii care vor mâncare mai bună şi care au aruncat mănuşa administraţiei şi corpului didactic pentru o dezbatere pe asupra subiectului.

Oricum, curat temă electorală, căci în februarie au loc alegeri pentru o nouă conducere a USSU!

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Alcoolul ăsta, prietenul cel mai bun al britanicului? (1) [This alcohol, a Brit's best friend?]

Încă nu m-am lămurit cât de gravă e problema trasului la măsea în UK. Ceva-ceva tineri făcuţi pulbere am văzut, mai ales duminica dimineaţa, dar nu şocant de mulţi - ori aşa sunt eu, mai greu impresionabil?! Totuşi, din câte se vede, autorităţile par a se da de ceasul morţii ca lucrurile să nu depăşească anumite limite.

Orice ar face, dar nicidecum să transforme vânzarea alcoolului în monopol de stat, ca în Suedia şi Finlanda, ori să ridice limita de vârstă de la care tinerii pot cumpăra băutură, precum în SUA. Britanicii merg categoric pe o strategie greşită, de a lua cu binişorul o chestiune care este pe cale (zice presa lor, nu eu!) să le scape de sub control.

De pildă, iată o mostră de abordare politicoasă a problemei. Pe rafturile cu băuturi ţi se spune să te simţi flatat dacă arăţi aşa de tânăr că dai impresia a avea sub 21 de ani şi ţi se va cere să te legitimezi. Frumos nu?

Poate că este şi o şmecherie la mijloc, deoarece, scriind cifra de 21, l-ai putea intimida pe câte unul nici să nu mai încerce să cumpere băutură dacă nu are vârsta respectivă. Însă limita legală rămâne la 18 ani, aşa că ulciorul nu poate merge de multe ori la apă.

Decurgând din prima, o altă mare problemă pe aici se arată a fi aşa-numitele cazuri de date rape. Mai pe româneşte, violul în urma unei întâlniri sau: bei până nu mai ştii ce şi cu cine ai făcut, ba poate că cel căruia acum îi pui în cârcă o infracţiune îţi era prieten apropiat sau concubin. Pesemne că, într-adevăr, cazurile sunt atât de dese precum le receptam ca cititor online al ziarelor din UK, încât a fost nevoie de afişe precum cel de faţă în ditamai universitatea.

Dacă atâtea fete beau până aproape de pierderea cunoştinţei, mai poate fi valabilă plângerea lor că au fost violate? După interminabile discuţii şi soluţii contradictorii oferite de instanţe, se pare că se impune părerea majoritară că violul echivalează strict cu lipsa exprimării consimţământului.

"Dacă faci sex cu altă persoană şi acea persoană NU A SPUS DA - este viol şi poţi fi arestat, pus sub acuzare şi trimis la închisoare", zice avertismentul Poliţiei din Sussex, afişat în atâtea locuri, de parcă beţia şi/sau violul ar fi nu-ştiu-ce activitate din programa universitară.

Cu toate acestea, poţi să fii achitat la fel cum zice posterul că poţi să fii închis, pentru că, de la caz la caz, când nici faptaşul, nici victima nu îşi amintesc împrejurările (ne)exprimării consimţământului, judecătorul pe cine să creadă?!

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

An atheist reborn in the Orthodox Church (4) [Un ateu renăscut în Biserica Ortodoxă]

My brother in Christ from Peacehaven (East Sussex), Dionysios, is a living proof not only that Jesus Christ has never ceased caring for the humble creatures for whom He died on the Cross almost 2,000 years ago, but also that all those who keep perorating about "these outdated saints, and the fairy tales around them" are wrong.

Far be it from me ever to dare saying that these people are somehow blamable, more sinful or guiltier than any of us, the Orthodox believers; I am just saying that they are utterly wrong to reject the idea that our Lord listens to the prayers of his beloved saints, who, in their turn, listen to our prayers. And St. Dionysios can prove this to anyone who, open-heartedly, may visit his church in the Greek island of Zakynthos.

Moreover, once a man is completely reborn into a new life with Christ, he gets to witness how God changes the lives of those around him or those he merely has brief encounters with.

This is not something to boast oneself with, and of course that there is not a single trace of something like this in the passion Dionysios puts in telling his story. However, there is a continous state of amazement that our Orthodox Brit is living in, as he sees how the Lord directs him to speak to particular persons about his experience.

One such person is the unworthy I, and how could have Dionysios known that less than five days before meeting him I had opened this blog, and that I would write about him, so that dozens of people all over the world could read about his conversion from atheism to Orthodoxy?

As for his coming back to life out of the meaninglessness of atheism, why did his conversion took place particularly in the Orthodox Church, and not other denomination, if so many nowadays believe (most of them sincerely - again, I'm not judging anyone!) that all Christian congregations are the same?

It's just another of God's ceaseless miracles, that follows many instances when Dionysios offered small Filaktas (tiny paper-wrapped parts of garments that covered St. Dionysios' relics), only to hear those who received them telling how this small gift changed their lives, either by helping them solve what seemed unsolvable problems until then or bringing them more confidence in the Lord.

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/ Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Din viaţa studenţească (2) – Petreceri sălbatice [Student life – Wild parties]

După ce observ din mulţimea de afişe din campus şi din ce am vorbit cu studenta din primul an la lingvistică de mai sus, o afacere care trăieşte bine pe spinarea studenţilor pare a fi organizarea chefului cel mai tare, pentru care se pun la bătaie tot soiul de trucuri publicitare.

Mi-e toate nu-mi par a fi mai pline de imaginaţie decât anunţurile referitoare la adevărata Mama Omida (văd că este şi un articol Wikipedia despre asta!), dar iată o asemenea şmecherie publicitară (publicity stunt).

În loc de bilet, cumperi un tricou şi, numai îmbrăcat cu acesta, poţi intra la o megapetrecere, căreia văd că i se face reclamă cu mai bine de o lună înainte drept cea mai cea.

Organizatorii garantează că va fi la fel de cool în toate cele 17 centre universitate din UK unde se va ţine şi că numai o dată pe an poţi să chefuieşti aşa de bine. Tricoul costă £ 10 (în vreme ce, cu £ 8 poţi să-ţi iei două tricouri bunicele cu sigla Universităţii din Sussex) şi are o calitate jalnică, fiind de fapt menit pentru a fi transpirat, mâzgălit cu pixul/carioca, îmbibat în alcool, ba poate chiar sfâşiat...

Totul e un business bine pus la punct, însă antreprenorii declară, totuşi, că vor permite accesul unui număr de organizaţii caritabile să strângă fonduri cu ocazia petrecerii. Vorba aia, unde intră mia, intră şi suta, astfel că poate mai păcăleşti vreun student beat să dea bani pentru apărarea drepturilor omului în China, hrănirea copiilor din Africa, combaterea rasismului şi alte idealuri nobile, care împart avizierele de pe aici cu nenumăratele anunţuri referitoare evenimente hedoniste de acest tip.

Asta n-am prea înţeles eu pe unde am fost în lume, ce casă bună fac aceste idealuri cu dezmăţul societăţii contemporane al cărei scop este atingerea plăcerii, cum zicea Epicur?

Cum adică pretindem ne preocupă atâta viitorul planetei, când, de fapt, vrem mereu să ne distrăm (dintotdeauna am detestat acest cuvânt!), de parcă azi ar fi ultima zi şi nimic mâine sau nimic dincolo?

Luptăm pentru drepturile copiilor deja născuţi, dar promovăm libertatea de a-i ucide pe cei nenăscuţi (superb acest articol al colegului meu!); vorbim de combaterea foametei la mese îndestulate, de unde rămân kilograme de resturi; ne adunăm la evenimente despre încălzirea globală, după ce am zburat mii de kilometri cu aeronave care dispersează tone de dioxid de carbon în atmosferă...

Ipocrizia asta o întâlnim peste tot, iertare gazdelor din UK că s-a nimerit să mă refer la ea tocmai de aici!

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Suveniruri fără suflet, suveniruri drăguţe [Soulless souvenirs, nice souvenirs]

La fel precum alte mari oraşe ale lumii văzute de mine, şi Londra suferă de cel puţin o boală adusă de societatea globalistă. Sper că nu par nimănui vreun anarhist nenorocit :-) care detestă capitalismul, dar marea majoritate a suvenirurilor vândute (de oricine altcineva, dar nicidecum de britanici sadea) mi-au părut lipsite de suflet, parcă scoase pe benzile rulante în aceleaşi fabrici din Asia - bănuiţi la care ţară mă refer, dar nu doar în aceea.

Din această categorie: clasicii magneţi de pus pe frigider - £ 0.99, păhăruţele inscripţionate - £ 2, o brichetă cu drapelul UK (Union Jack) - £ 4, un clopoţel - £ 4, farfurii ceramice cu imagini din Londra - £ 23 sau machete ale Big Ben-ului, £ 5-6 cele din gips, £ 20 - din metal, respectiv £ 30 - din cristal. Turnuleţele astea kitschoase mi-au părut bune numai de ţinut pe televizor, ca să ai cu ce să arunci după partener în toiul unei certe conjugale, aşa că aş propune interzicerea lor.

Între suvenirurile care mi-au plăcut se numără veşnicele montaje din gips cu principalele monumente ale oraşului. Acestea costă, în funcţie de mărime, între £ 1.50 şi £ 15 şi îmi plac (sper că şi mamei :-), pentru că se vede efortul picturii manuale. Unele sunt pictate mai neglijent, dar altele cu imensă migală, iar dacă ai rabdare să te uiţi cu atenţie la mai multe, sigur le găseşti şi pe cele din urmă.

Altfel, categoric un lucru bun mi-a părut faptul că, dacă pe reproducerile celebrelor taxiuri galbene (yellow cabs) din New York sau ale trabanturilor din Berlin scria Made in China, la Londra găseşti şi modele de taxiuri negre şi autobuze cu etaj pe care să scrie Made in UK!

Mare lucru e ăsta, pe bune, iar o maşinuţă Mini Cooper (sau Mini One) costă £ 5. Alt lucru bun este că aici poţi lua până la 15-20 cărţi poştale în schimbul unei singure lire, spre deosebire de multe locuri în Bruxelles, unde te poţi păcăli să iei două vederi cu un euro - dar chiar şi acolo exită locuri mai ieftine.

În fine, este plin pe străzile comerciale ale Londrei de suveniruri legate de echipele britanice de fotbal (cu precădere Manchester United, FC Liverpool, Chelsea şi Arsenal), dar sunt 99 la sută sigur că nu este vorba de produsele originale pe care le-ai găsi în magazinele de prezentare ale respectivelor cluburi.

Asta pentru că costă până la de 2-3 ori mai puţin de cât am auzit că ai plăti la magazinele de lângă stadione. De pildă, o căciulă cu emblema echipei favorite - doar £ 13, o puşculiţă - £ 9, un tricou - £ 11, iar fularele, de două tipuri: £ 6, respectiv £ 13.

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Ortodoxia în East Sussex (2) [Orthodoxy in East Sussex]

"Poţi să ai o afacere, să vinzi Chips and Fish, şi să ajungi în Rai" - aceste cuvinte simple ale preotului au constituit esenţa predicii de azi de la Greek Orthodox Church of the Holy Trinity din Brighton. Iar vorbele sale s-au potrivit de minune pentru a mai dezmetici lumea cuprinsă de goana după chilipiruri în perioada asta de reduceri.

Măcar de ar fi ca cine are urechi de auzit, să audă că viaţa asta mai înseamnă şi altceva infinit mai important decât cele cărora le acordăm cea mai mare parte a timpului nostru. Pomenind desigur şi despre aducerea moaştelui Sf. Ioan Gură de Aur la Constantinopol, predica de azi s-a axat pe un mucenic grec mult mai apropiat de vremurile noastre decât de cei de la începuturile Bisericii. Şi pur şi simplu nu pot să nu povestesc mai departe ce am auzit.

Pe la sfârşitul secolului al 18-lea, un anume Dimitrie ajunsese, la numai 25 de ani, un prosper om de afaceri în Constantinopol, având unul dintre cele mai căutate hanuri din tot Imperiul Otoman şi oferind servicii (ce azi s-ar numi catering) celor mai mari dregători de la curtea Sultanului. Devenind unul dintre cei mai râvniţi burlaci din oraş, Dimitrie nici nu trăia în destrăbălare, dar nici nu se ducea duminică de duminică la biserică, afacerile sale fiind pe primul plan.

La un moment dat, în ciuda multor prieteni între musulmani, unii dintre ei au început să-l pizmuiască şi căutau să-i facă rău, exclusiv din invidie, nu că Dimitrie l-ar fi nedreptăţit pe vreunul dintre ei cu ceva. S-a întâmplat ca, odată, să iasă o încăierare în faţa casei tânărului ortodox. El a coborât să vadă ce se petrece, tocmai când unul dintre ei care se băteau era înjunghiat mortal. Turcii au dat imediat vina pe nevinovatul Dimitrie, aducând martori mincinoşi în faţa judecătorului, care nu putea să dea crezare cuvântului unui ortodox şi martorilor săi în faţa mărturiilor unor musulmani.

Totuşi, datorită bunei reputaţii de care se bucura tânărul grec între mai marii cetăţii, aceştia i-au propus o soluţie de scăpare de evitare a condamnării iminente. Dacă s-ar fi lepădat de Hristos şi ar fi luat credinţa musulmană, Dimitrie ar fi fost liber şi toate acuzaţiile împotriva lui - retrase. Era anul 1785 şi nimeni nu ar mai fi crezut pe atunci că cineva ar prefera moartea decât lepădarea de credinţa ortodoxă. Iată însă că Dimitrie, acel tânăr de succes şi nu prea bisericos a ales să fie executat, într-o zi de 27 ianuarie, decât să se lepede de Fiul lui Dumnezeu.

Poveţele acestei povestioare, aşa cum au rămas în mintea mea după întâlnirea dintre vorbele părintelui şi nevrednicele mele gânduri ar fi următoarele:
1) să nu judecăm niciodată (ne)credinţa altcuiva, căci numai Domnul o ştie cu adevărat;
2) să nu facem niciodată ca Dimitre cel dinainte de mucenicie, preocupat prea mult de cele materiale şi să ne închipuim că, dacă se va pune problema, şi noi vom şti să alegem a rămâne cu Hristos şi nu cu deşertăciunile în care ne-am învăţat să trăim (mare amăgire e asta!);
3) să nu credem vreo clipă că numai călugării şi preoţii sunt chemaţi la sfinţenie, ci că toţi trebuie să ne mărturism credinţa, fie şi prin a face toate lucrurile ca pentru Dumnezeu, cum făcea Dimitrie, care şi fără să arate o evlavie deosebită, era un om cinstit, respectat de mulţi păgâni.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Chestii d-astea, numai la britanici (5) [Things like these, only at the Brits]

Grija autorităţilor britanice pentru cei care nu prea se uită pe unde umblă (ca mine :-) sau pentru cei care nu au uitat că strada nu se trece fără a te asigura (cum zice Codul rutier român la art. 72 al. 3), dar se uită în direcţia opusă, aşa cum au învăţat în ţara lor, este încă o surpriză plăcută!

Cel puţin în bucăţica de UK văzută până acum (Brighton-Hove şi Londra), inscripţii precum cele din imagini sunt destul de dese.

Din nou, nu vreau să absolutizez că numai la britanici o fi aşa - eu spun doar ce nu am mai văzut nicăieri prin lume până acum. Poate că măcar în vreuna din celelalte 73 de state unde se circulă pe stânga (respectiv cu volanul pe dreapta) există aceeaşi grijă pentru pietoni.

Totuşi, mi-e groază să mă gândesc că sud-africanii, care organizează Campionatul Mondial de Fotbal din 2010, n-or fi început încă să vopsească mesaje similare la trecerile de pietoni.

Dacă, în ciuda tuturor avertismentele de pe aici, aproape că nu găseşti vreun student străin sau imigrant care să nu-ţi povestească de câte ori era să-l calce vreo maşină sau ditamai autobuzul cu etaj, nu cred c lucurile stau la fel în Africa de Sud

Probabil că numărul accidentelor de circulaţie provocate de pietoni neatenţi (sau atenţi în direcţia opusă!) va creşte foarte mult acolo, în iulie-iunie 2010.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Dumnezeii din plase [The gods from the bags]

Dacă unul dintre aşa-numiţii cinci stâpli ai Islamului este Pelerinajul la Mecca, probabil că un atare stâlp al consumismului (noua religie universală a secolului al 21-lea) este să ajungi, o dată în viaţă, fie şi doar în câteva dintre cele peste 300 de magazine de pe Oxford Street din Londra.

Ce oi fi căutat eu acolo, pe această cea mai lungă arteră comercială din Europa (2,5 km), tocmai cu câteva zile înainte de sfârşitul perioadei de reduceri?!

Nici nu-i de mirare că o draguţă franţuzoaică s-a uitat la mine ca la unul taman picat din Lună, când m-am mirat de răspunsul ei că se află în vacanţă la Londra chiar acum, la sfârşit de ianuarie.

"Dar este perioada soldurilor...", mi-a spus ea, nicidecum cu dispreţ, ci cu toată compasiunea cuvenită unui nefericit ca mine, care nu-şi dă seama de cel mai evident lucru din lume. Doar că dintr-o altă lume, care nu va fi niciodată şi lumea mea.

Prins într-un puhoi pestriţ de oameni de toate rasele (şi cei mai mulţi nu păreau deloc a fi dintre aceia groşi la pungă!), m-am simţit drept singurul care se plimba în scop turistic, probabil cum s-ar simţi un ateu prins în mijlocul unei procesiuni religioase.

Mulţumesc Domnului că n-am avut niciun sentiment de dispreţ sau judecare a celor printre care mă aflam. Ba dimpotrivă, uimit de ceea ce vedeam, mă tot minunam de zarva specifică acestui bâlci al deşertăciunilor.

Nicio clipă n-am fost încântat ori prea curios de vreunul dintre dumnezeii aceia de pus în plase, ci numai de oameni: de veşnica grabă care nu exclude politeţea de la orice coadă, de limbile (multe slave) vorbite, de frânturile de discuţii prinse, de cum se îmbracă lumea, de ce se cumpără....

...sau, mai ales, de atâtea fete aflate în aşteptatea iubitului, cu toată starea lor oarecum tensionată fiind stinsă apoi într-o îmbrăţişare...

Ca urmare a acestor Sales/Clearouts, o pereche de cizme de damă ajunge să coste £ 6 (de la £ 20) , iar o pereche de pantofi bărbăteşti - £ 7 (de la £ 25). Costumele, dar nu atât de frumuşele, încât să atragă atenţia fiţosului de mine, pot scădea de la £ 699 la £ 349. Unele de-a dreptul urâte puteau fi cumpărate şi la un preţ de numai £ 100.

Alte preţuri, probabil bune, la câtă clientelă feminină roia în jurul standurilor: un hanorac de damă - £ 10, o şepcuţă - £ 4, un tricou - £ 8 şi pantaloni de toate modelele şi culorile - £ 15.

Vai de bărbatul care nu s-a orientat să cumpere ceva frumos şi ieftin acum, căci imediat vor apărea oferte peste oferte legate de Valentine's Day, dar sigur la preţuri mai piperate!

Şi măcar de ar fi ca în anunţul de mai jos – Dragostea nu e scrisă pe o hârtie, e înscrisă într-o inimă şi acolo va rămâne pentru totdeauna – însă mă tem ca nu cumva şi dragostea să fie înscrisă pe cardul bancar pe aici.

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Witty bits from what I learned in the UK (2) [Vorbe de duh din ce am învăţat în UK]

Q: How is Eastern Europe seen from London? – we were all curious to find throughout our first study visit to London, therefore we asked this question, in various forms, to different people we had the chance to speak to.

A: “The sad fact is that nobody thinks about how Eastern Europe is like” - this is one of the frankest assessments about how our part of the world is seen from London. It belongs to a very bright and beautiful (at least in the view of a Polish colleague who likes German women :-) young researcher, and maybe it's good that we received it just before meeting (in the next weeks) politicians who may attempt to fool us with speeches about how important the New Europe is for them.

However, at least one of the assumptions I had made before arriving here seems to be correct. Indeed, most of the entrepreneurs in UK not only acknowledge the benefit brought by the UK membership of the EU to their businesses, but they are also very well informed about how things are going in Europe.

At least partly, this is due to the activity of people (probably not older than us, the 12 Chevening Fellows hosted by SEI in 2008), working for independent organizations such as the Centre for European Reform or the Business for New Europe group.

On the other hand, we are being confirmed that the general awareness of the EU among the British public is quite low, comparable maybe to that in Romania. Romanians are no better, nor worse than the Brits at knowledge about the EU...

It only happens that, while for the Brits the EU is a constant source of irrational fear (some imagining that a European Constitutional Treaty would mean that the Queen will no longer be the Head of State :-), many Romanians held for a long time an overoptimistic expectation of the EU, viewed as a doctor that would somehow miraculously cure the ills that they didn't cure themselves.

No wonder that Winston Churchill once said that "the best argument against democracy is a five-minute conversation with the average voter."

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Chestii d-astea, numai la britanici (4) [Things like these, only at the Brits]

Nu vreau să îmi închipui cum o fi să consumi această veritabilă mâncare naţională britanică zi de zi, dar măcar o dată pe săptămână este efectiv uşor de cumpărat de oriunde, accesibilă ca preţ, nesofisticată, probabil nesănătoasă (din cauza prăjelii în ulei), dar... delicioasă.

Fără a avea vreo tradiţie de sute de ani specifică preparatelor culinare cu care se mândresc bucătarii francezi, italieni sau chinezi, aceşti Fish and Chips au ajuns un veritabil simbol naţional în UK. Există până şi o Federaţie Naţională a Prăjitorilor de Peşte, care nu face niciun secret din ce conţine acest popular produs de tip fast-food.

Ingredientele de bază sunt file de peşte prăjit (cel mai desea cod, dar şi batog sau calcan), o porţie de cartofi prăjiţi şi, poate, o lingură de mazăre fiartă. La acestea, fiecare bucătar sau client poate adăuga, după gust: sare, oţet, lămâie ori diferite sosuri.

Între £ 3.30 (la cantina căminului cu regim de hotel unde locuiesc) şi £ 9.99, la Cambridge (zic cei care ţin evidenţa preţurilor acestui produs-indicator al bunăstării britanicilor), am auzit că ar fi şi locuri unde o porţie scade sub £ 3, în timp ce am văzut eu însumi că, la Londra, media preţurilor este de £ 5.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

An atheist reborn in the Orthodox Church (3) [Un ateu renăscut în Biserica Ortodoxă]

My friend Dionysios insists on correcting several aspects about the story of his rebirth into the true life of the Orthodox Church, as well as to give his personal assessment of the popular stories circulating about St. Dionysios.

And I - the humble writer who definitely bear the responsibility for what I am writing, although I fully heartedly say that none of my mistakes were intended - can only bow to his kind request.

I also thank him, for this yet another proof that he's only interested in telling the truth about an extraordinary experience. He doesn't want to leave any unclear aspects of his story, nor is he keen on adding unecessary spectacularity to it.

Firstly, concerning his personal experience, Dionysios finds relevant to mention that he had actually kissed the Saint's feet, not only laid a hand on his tomb, which is not always kept locked. On the contrary, upon the request of Orthodox believers, the tomb can be opened for them.

Then, although I didn't actually say something else citing from memory, Dionysios wants everyone to know the literal answer of the hegumen to his godfather. The hegumen had said: "Saint Dionysios has already told me to give him one (slipper); it is waiting for him".

Dionysios also praises the Lord's name for what keeps happening to him ever since he began telling his amazing story to various people. Therefore, nothing than his words to me could put it more clearly:

"For some it just brings great joy to see that what they believe is true. For some who don't have faith it maybe plants a seed; if they will allow it, God will nurture that seed to bear fruit. For some it just seems an amazing story; for those people I don't know what is does for them but there is still a reason that God knows. The strange thing is that in a country where many laugh at any form of religion, I have never yet told the story to anyone that laughed at me and said 'oh, you're crazy'. Everybody, whatever their level of faith, listens with great interest. This is all God's work, not mine!"

Secondly, Dionysios insists that the world should know that all sources in Zakynthos confirm the way his patron saint forgave and hid the murderer of his brother, with the sole amendment that the brother was not a monk himself. Then, our Orthodox Briton was himself overwhelmed with stories about the "walking saint," a reputation he can't personally confirm, nor outrightly deny.

My friend only knows that neither he, nor an Archimandrite (who spent 50 years in the monastery that holds the Saint's remains, and whom Dionysios asked about these stories) have ever seen traces of seaweed or something similar at the Sanit's feet. The slippers are changed regularly in honour of the Saint, but not because they are worn thin.

However, although there are no witnesses confirming that the body ever actually disappered from the tomb, there are frequent claims from many people that St. Dionysios appeared to them. I for one will never deem all these people crazy, and I am sure Dionysios would't say it either.

It's just that my friend wanted very much to say only what he experienced on his own or what he has been directly told, so that nobody would imagine that there is anything made-up in his story.

As for the fact that the Orthodox Church really recognizes Dionysios as a son of Hers, here's his story appearing on the Website of the Antiochian Orthodox Deanery of the United Kingdom and Ireland.

Even that story is incomplete, since Dionysios would afterwards find out more about the Saint whose name he now bears. On the same page, there's a link to images from Dionysios' Baptism, on May 13th, 2001.

Ultimately, I can only say to those unfamiliar that the Antiochian Orthodox Church is in full communion with the rest of the Orthodox world, and it shouldn't be confused with the Syriac Church. The latter split from the Orthodox Church in 451 A.D., by refusing to accept the decisions of the Holy Fathers reunited at the Ecumenical Council of Chalcedon.

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/ Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Femeile în UK (2) [Women in the UK]

Iată o fotografie care nu poate nici să-mi infirme, nici să-mi confirme vreo teorie despre britanice, pentru că este vorba de o... olandeză. Chiar dacă se întâmplă să se afle de cinci ani în UK şi are un irezistibil accent britanic (remarc şi eu ca un romantic, nu ca un lingvist, să pot spune şi care anume :-), mi-a zis clar că nu se simte britanică.

Or, olandezele par a fi singura excepţie aplicabilă până acum teoriei mele că toţi marii de exploratori şi-au luat lumea în cap plecând peste mări şi ţări pentru că femeile din ţara lor erau prea nasoale. Grecii, portughezii şi spaniolii (na, că nu mai sunt politically corect spunându-le pe lume :-) sigur d-asta au plecat!

Cu englezii, teoria mea e încă în plin proces verificare. Căci, spre deosebire de portughezi (care, pe unde ajungeau, se îndrăgosteau de localnice), din câte ştiu eu, multă vreme englezii îşi importau soţii de soi de acasă. Nu-mi dau seama încă dacă era un simplu moft pentru a ţine la puritatea sângelui sau chiar aveau de ce să le fie dor - aşa că mai verificăm.

Altfel, până acum doar două localnice simpatice de pe aici n-au vrut să le fotografiez spunându-mi că nu le place să fie pozate, iar o a treia mi-a dat cu flit fără explicaţii. Nici eu n-am insistat în a-mi testa umilele tehnici persuasive şi să mă dau în spectacol în ţara asta unde, cu milioanele ei de camere de supraveghere, parcă te vezi la televizor în aproape orice loc public. Oricum, nu găsesc decât trei explicaţii:

a) cea optimistă - de ce să nu le cred pe cuvânt, câtă vreme cel puţin una din cititoarele acestui blog - se ştie ea :-) - are efectiv oroare de a fi fotografiată, încât trebuie să o vânezi pentru a o trage în poză cu răbdarea necesară prinderii unei musculiţe cu cuţitul?

b) cea pesimistă - sunt eu un mare nătăfleţ, ba încă şi genul care poate să calce în gropi visând doar (nici măcar uitându-se după!) îngeri blonzi - nu încape îndoială că aşa prost sunt şi asta poate să o vadă imediat o fată deşteaptă :-)

c) cea mai probabilă - am trăit mai mult în lumea virtuală în ultimele 72 de ore şi nu am prea ieşit la aer, ca să am ce poza, încât să fie relevantă statistic şi rata refuzurilor, căci altfel am strâns destule poze, dar nu cu britanice; dar recuperez eu curând, când, cu voia Domnului, voi pune pentru prima oară piciorul în Londra!!!

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Witty bits from what I learned in the UK (1) [Vorbe de duh din ce am învăţat în UK]

I guess it's high time I started a series of blog posts exclusively in English about what I am learning here, hoping that both my colleagues, and our lovely SEI hosts would enjoy reading them. Obviously, it would be pointless to reproduce here lecture notes.

Moreover (to be completely honest to everyone :-), even if I learned by heart all the theories that we're being familiarized with these days, I'll probably forget them sooner or later. But I'll definitely not forget quite a few memorable phrases or ideas.

For the beginning, here's why (put in a nutshell) Communism and planned economy were doomed to fail. As they applied 20th century technologies to a 19th century economy (whose main assets were the hordes of cheap, unskilled labourers), those governments increased productivity up to a point, and even launched the first satellite (1957).

Only that in 20 years from then, much of the technology used to take Yuri Gagarin into space would be available in toy stores, and the Communist regimes simply couldn't make that essential swift from the age of electro-mechanics to the age of electronics.

Basically, many industrial secrets that Soviet spies were stealing from the West remained locked in archives. Information was useless in the absence of people trained to know what to do with it!

An infinity of other (political, economical, social, moral, and so forth) reasons would explain the collapse of Communism, but to put it simply - even to those born after 1989-1991 - here is a brilliant (and unacademic :-) explanation from our Course Director.

His words seem to be as carefully distilled as Scotch whisky: "You find it hard to believe that a Soviet planner could come up with the idea of an iPod." It really is as simple as that...

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Chestii d-astea, numai la britanici (3) [Things like these, only at the Brits]

Nu ştiu foarte multe detalii despre cum o fi în SUA - în afară de faptul că, cel puţin teoretic, nici acolo vreo autoritate locală, statală sau federală nu are dreptul să te oblige să te legitimezi - dar aici drepturile cetăţeanului întrec orice aşteptări pentru cineva dintr-o ţară fost-comunistă.

Dacă ai încălcat vreo regulă de circulaţie şi ţi se semnalează acest lucru de către un poliţist, ai la dispoziţie şapte (7) zile să te prezinţi cu permisul de conducere la un sediu de poliţie.***

De la bun început, este eliminată o situaţie care favorizează corupţia, căci nu ai ce "negocia" cu poliţistul care te-a oprit.

Câtă vreme vei face dovada că ai un permis de conducere valabil (şi ţi se respectă această prezumţie de bună-credinţă!), nu se pune problema refuzului înmânării actului de identitate, permisului de conducere, certificatului de înmatriculare sau de înregistrare, al celorlalte documente prevăzute de lege, cum zice Codul nostru rutier, care îţi dă şi puncte de penalizare, şi amendă contravenţională pentru asta.

*** NOTĂ: Un lucru trist constat astăzi (18.08.2009), anume că această pacoste de guvern New Labour (de fapt deja bătrân şi învechit în rele) este pe cale să înlocuiască ceea ce eu numeam un bun exemplu cu acordarea unui drept al poliţiştilor de a da amenzi pe loc.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

An atheist reborn in the Orthodox Church (2) [Un ateu renăscut în Biserica Ortodoxă]

Of a truth, the life of our British Orthodox brother would never be the same after that short, maybe unspectacular (in terms of those X Files kind of paranormal phenomena sought after by the entertainment-focused society of nowadays), yet definitely life-changing experience.

As for why the Lord chose St. Dionysios to bring an atheist from England to Orthodoxy, only He knows precisely. However, all the things that my new friend can humbly bear witness of have striking resemblances with what countless people have experienced throughout the past centuries, up to these very days - St. Dionysios miraculously helps people in various ways!

As I am sure that my new friend would like the world to know more about his patron saint, not his ordinary existence in Peacehaven (east of Brighton, the place in East Sussex were the Greenwich Meridian leaves the British territory descending southwards), here's a little story that proves why our Lord would so quickly yield to this particular saint's prayers.

It is said that once a man came to St. Dionysios dwelling place (certainly an ascetic one), and begged to be hidden from his pursuers. The saint offered shelter to the chased man but wanted to know why he being hunted like a feral beast. The man said that he had killed a monk, who was no other than Dionysios' beloved brother.

Upon hearing this, the saint kept all the grievance for himself, and when the pursuers of the murderer came, he offered them wrong directions, so that they would go away. Later on, the man burdened with such a terrible sin would himself repent and become a monk, so that St. Dionysios lost a brother, in this passing world, but eventually gained another one here, along with the hope of rejoining his blood brother in the Kingdom of God.

For this and many other proofs of true Christian love, ever since the saint's death, his prayers have been changing many peoples' lives. Even today, in the island of Zakynthos he has the reputation of the "walking saint," who pretty often leaves his tomb to help those in need. Every time the monks open the tomb of the saint, dust, grass and seaweed are found at his feet, while his slippers are worn thin, and actually need to be replaced regularly!

No matter how unbelievable this would seem for the skeptical world, even scientists asked for a piece of the saint's body just to get a rational explanation (oh, this reason, humanity's idol for the past centuries!) about the stories circulating about this "walking saint." To the scientists' shock, they saw living cells under the microscope, in which what was supposed to be an extraordinarily well-preserved piece of human tissue but, nevertheless, dead tissue!

This is what my Dionysios from UK tells me, but some other stories about the saint's miracles are already online, while the most can only be collected through firsthand experiences on Zakynthos island in the Ionian Sea. My British Orthodox brother also told me about the miraculous way in which he even got one of the Saint's slippers.

His godfather asked from the hegumen who takes care of the saint's church for a slipper, knowing that it was an extremely daring request, as many Orthodox believers from all over the world try hard to get pieces from St. Dionysi0s' shoes or garments. Amazingly, the hegumen's answer was something like "How could I possibly not give a slipper to this man, since the Saint himself told me to do so?..."

Who still doesn't believe any of the above, and doesn't see them as overwhelming evidence but mere stories, I can only say this - go to the Greek islands of Zakynthos, Aegina or Kephallonia, go to Mount Athos, go to Father Arsenie Boca's tomb at the Prislop Monastery (Hunedoara county, Romania) or go to the Orthodox Easter in Jerusalem!

Even today, the Lord has kept many places like the above (and many others) where He can prove even to the most stubborn of nonbelievers that He is Who the Orthodox Church says He is!

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/ Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Chestii d-astea, numai la britanici (2) [Things like these, only at the Brits]

Încă o ciudăţenie de pe la britanici. Din ce aud, nu doar în camera mea, ci în foarte multe alte locuinţe, chiuvetele sunt oarecum arhaice şi categoric nepractice. Ori precum cea de mai sus, cu robinete separate pentru apă caldă care te opăreşte sau rece (care e plăcută, nefiind iarnă pe aici) – chiar nu ai cum să le combini decât dacă pui dopul la chiuvetă!

Altă ciudăţenie este ‘chiuveţica’ din baie, atât de micuţă şi plasată atât de jos, încât a te apleca să îţi speli faţa presupune mare temeritate şi dexteritate. În final, oricum stropeşti peste tot: pe pantalonii şi încălţămintea ta, pe pereţi şi pe gresie...

Iată un lucru din UK despre care pot spune că nu îmi place! Încă n-am văzut cum este prin alte locuinţe (la bucătăria noastră chiuveta e normală, ca în România – na, că am trăit să o spun şi pe asta, venind dintr-o ţară anormală într-atâtea privinţe!), dar românii cunoscuţi prin Brighton îmi confirmă că anormalitatea asta sesizată de mine este destul de răspândită.

Sau cel puţin prin tipul de locuinţe pe care şi le permite un român – ?! – nu vreau să fiu răutăcios, mă întrebam şi eu, că asta-i meseria mea, nu?***

*** NOTĂ: O presupunere răutăcioasă care nu avea să se probeze, căci realitatea tristă avea să-mi confirme că aceste porcării de chiuvete sunt regula în UK! O chiuvetă normală în Londra şi fără plată (adică să nu fie la vreun hotel sau toaletă publică), eu unul n-am putut afla decât la Institutul Cultural Român!

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

An atheist reborn in the Orthodox Church (1) [Un ateu renăscut în Biserica Ortodoxă]

Praised be the Lord's name, for here I am beginning to post in English (a language that I am quite often more comfortable with than I am with my mother tongue :-) with that kind of story one man comes across once in a lifetime!

The man in the image, Dionysios, is a former atheist, former Anglican, and present day son of the one and only Church of our Lord Jesus Christ, the Orthodox Church, whose unworthy son I am myself.

Never among the dozens of fascinating people I met in the five countries that God blessed me with seeing in just the last five months (Portugal, USA, Belgium, Spain, UK + stopovers in Holland, Germany and Italy) have I talked to such a man.

May our beloved Mother of God help through the story of this Orthodox brother any of my friends and acquaintances who keep asking "how did you become such a devoted Christian (just how devoted - that's only for the Lord to know!) for the past year?", since She never leaves even the weakest of our prayers unanswered! So here's my humble attempt of telling the story of this man, after having received his permission to share it with whoever may access this blog.

Several years ago, this man had reached the sad conclusion that there is no god whatsoever (no to mention the Holy Trinity Whom he now worships), while all the teachings of the Church of England (that he was only nominally part of) were a lie. He was a complete atheist. And who, among those of us who boast ourselves with a lukewarm faith, could judge him, as belief in God is declining rapidly all over the UK?

The figures I offered a link to in a previous post were even optimistic compared to the newer ones that can be checked here or here. Faithlessness is a terrible wound of nowadays world (especially in this lovely country :-(, yet none of us, the Orthodox believers, should dare judging the nonbelievers!

Then, after his mother died, this atheist was astonished with his feeling of an unexplainable urge to light candles in her memory - but nowhere else than in Orthodox churches! He hadn't had anything to do with the Othodox world before. And he still wasn't convinced that God exists by that time. Later, he would one day reach the Greek island of Zakynthos, where not mere relics but the entire body of Saint Dionysios (1547-1622) is being kept in a church bearing his name.

He didn't even want to spend his holidays in that place, but once he found out about the fame of the Saint who keeps making miracles throughout the Orthodox world, he just said to himself "I have to see this". And probably like him then, millions of us would say the same, before realizing that one should say "see him", since any saint is a living man!

The moment our atheist from the UK touched the locked (yet viewable) tomb of the Saint, his life changed. His body began to shiver, as he felt struck by a sort of "hammer in the head" (as he recalls it), and also by an unequalled blissful feeling. He burst into tears, and weeped like never before in his life, holding on to this thought "I simply can't get out of this church and not believe..."

All the rest of his story – about how this man took the Orthodox Baptism, and now bears the name of the saint who brought him back to life – is worth many other blog posts for which I pray the Lord to make me able to write.

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Chestii d-astea, numai la britanici (1) [Things like these, only at the Brits]

Sub titlul acestei postări, încep încă un serial, în care am de gând să dau exemple de lucruri – trăznite :-) sau demne de urmat – pe care numai în UK le-am întâlnit. Pentru început, iată ceva din prima categorie: imagini de pe George Street, artera principală din Hove, orăşelul lipit de vestul Brighton-ului, împreună cu care formează o singură unitate administrativă.

Strada asta este exclusiv pietonală de luni până sâmbătă, dar deschisă autovehiculelor duminica, taman invers decât în majoritatea oraşelor europene. Aştept să fiu 'urecheat' pentru ignoranţă, dacă cineva a mai auzit de aşa ceva.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Două categorii fericite: nefumătorii şi băutorii [Two happy categories: nonsmokers and drinkers]

Atâţia fumători singuri ca în acest campus n-am mai văzut nicăieri prin lume. Că la New York, de pildă, chiar dacă sunt nevoiţi să coboare şi zeci de etaje, este imposibil ca, la orice oră din zi, să nu găsească încă pe cineva înrobit de această patimă cu care să poată lega două vorbe.

Aici rar îi vezi măcar câte doi şi, după cum arată avertismentul de sus, nu au voie nici să se apropie de uşi, să nu sufle în nasul nefumătorilor.

Ţigările se găsesc şi în campus şi se vând fără restricţii dacă ai peste 18 ani, dar nu se fumează în nicio incintă, fără excepţiile de care e plină România (o bucătărioară, un holişor, un bufet, o toaletă sau vreun birou unde "dacă şi şeful fumează..."). Cu puţin frig serios (că asta, ce au ei prin UK, nu e iarnă!), probabil că numărul fumătorilor ar scădea substanţial.

Pe de altă parte, observ că, într-adevăr, britanicii beau cam tot atât de mult pe cât de des plouă :-) Într-o seară de sâmbătă, la fiecare cinci cumpărători de la prăvăliile din campus (deschise până la 22:00-23:00) să tot fie cel mult unul care nu cumpără alcool.

Prototipul cumpărătorilor - câte un cuplu de fete (colege de cameră?), majoritatea urâţele, nu neapărat grase, dar şi unele foarte drăguţe. Cola şi vin, lapte şi votcă - nu ştiu dacă le-or combina cumva, dar asta mi-a sărit în ochi.

Destui alţii, de ambe sexe, umblă singuri cutia de bere în mână (băieţii) ori în grup (fetele) cu paharul de vin sau sticluţa de tărie. Să vedem dacă mâine voi găsi, ca în prima duminică aici, puzderie de cioburi şi doze goale pe alei...

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

“Strigătul râmelor stropşite” – Partea bună [“The cry of trampled rain worms” – The good part]

Oricine poate învăţa enorm, mai ales dintr-o asemenea experienţă pe care să nu vrea să o mai repete vreodată.

Mi-a plăcut mult că, la această muzică pe care eu nu simt că am să o îndrăgesc vreodată vin oameni de toate felurile, de la clasicii pămpălăi (wimps) la care prejudecăţile te împing să te aştepţi că ar asculta aşa ceva, la tineri îmbrăcaţi mai funky, oameni între două vârste la costum şi băbuţe cu bastoane.

În afara a prea puţine feţe de oameni parcă intraţi în sala de aşteptare la dentist (cred că şi eu arătam ca ei, cu toate că de dentist nu mi-e frică!) din ce am văzut pe chipurile lor (nu mai zic pe ale dirijorului şi pianistului) mulţi păreau extaziaţi de ceea ce ascultau, încât stăteam şi mă gândeam...

...“Doamne, cum aş putea să nu mă bucur de bucuria acestor oameni?” – că doar acesta e îndemn sfânt, să plângem cu cei ce plâng şi să ne bucurăm cu cei care se bucură.

Pentru cei £20 (atât a făcut biletul, pe rândurile 5-6 din centru sălii de concerte a Brighton Dome), oamenii ăştia s-au bucurat de muzică la fel de mult ca de pauza de 20 de minute, unde au mai dat alţi bani şi pe o îngheţată specială cu chipuri de compozitori pe cutie, vin, bere, chipsuri, sucuri sau apă.

Un aşa bar ticsit cu bunătăţi (refreshments) n-am văzut la niciun eveniment cultural în România, cu excepţia cocktailurilor gratuite :-), la care niciodată nu sunt suficiente pişcoturi câţi pişcotari.

Şi încă ceva – m-am convins şi prin observaţie directă de ceea ce mi-a recunoscut un cuplu de pensionari englezi – că băutul ceaiului şi al cafelei este încă un obicei foarte răspândit în UK.

Nu mai e vorba de cine-ştie-ce tradiţie de după-amiază, dar efectiv, la orice oră din zi şi din noapte, britanicul bea ceai. Altfel, am început să văd pe străzi şi dintr-acei puşti care îşi beau minţile, destul de mulţi pentru cât de puţin am stat în Brighton seara trecută.

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

“Strigătul râmelor stropşite” – Partea proastă [“The cry of trampled rain worms” – The bad part]

Imediat după ploaie, râmele ies într-o tăcere desăvârşită şi nu scot niciun sunet în afara unui soi de plescăit, atunci când sunt călcate. Acesta ar fi ‘strigătul’ lor.

Cu o asemenea expresie mi-a descris o colegă din Croaţia calitatea muzicii de la concertul din seara aceasta de la Brighton Philarmonic Orchestra.

Credeam că numai eu sunt un incult, filistin şi necioplit care nu apreciază muzica dincolo de piesele preferate, atent selectate în format MP3 şi pentru care îmi ajung (cel puţin în clipa de faţă) numai vreo 3.88GB, mai puţin de un DVD întreg!

Ei bine, iată că şi unei persoane care mai gustă muzica clasică nu i-a plăcut concertul. Pur şi simplu, poate de-abia câteva măsuri muzicale din ceea ce am audiat au trecut dincolo de nivelul suportabilului, dar niciuna măcar nu s-a apropiat, oricât de vag, de nivelul a ceea ce aş numi eu muzică în stare să mă uimească.

Repertoriul (Butler - Gershwin - Stravinsky) m-a lămurit că am făcut una dintre prostiile acelea pe care nu strică să le faci o dată în viaţă, doar ca să ştii apoi, tot restul vieţii, că nu pierzi nimic dacă nu le mai repeţi.

Fără nicio îndoială, pot adăuga şi muzica simfonică creată de compozitori contemporani (doar James Last sau Ennio Morricone îmi plac pe ici pe colo) la categoria “mai bine închis la Guantanamo decât să am de-a face cu operă, balet şi jazz”.

În inculta mea părere, toate acestea îmi sunt forme de exprimare artistică pentru care eu am tot atâta deschidere sufletească precum am pentru analiza matematică, ecuaţiile de la gradul doi în sus, polinoame, factoriali etc.

Şi măcar tuturor acestora din urmă le recunosc imensa utilitate, chiar dacă eu nu le pricep defel. Dar nicidecum şi celor asociate amintitei puşcării militare de tristă notorietate.

Poate că în clipa de faţă oi fi frânt inima vreunei fete iubitoare a amintitelor forme de artă (care tocmai era pe cale să mă considere simpatic :-), dar trebuie să fiu sincer: pot răbda un concert ca cel căruia tocmai i-am supravieţuit – căci, prin mila Domnului, lucruri infinit mai grele rabdă omul – dar nu cred să îmi placă vreodată.

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Din viaţa studenţească (1) – Un flirt la bibliotecă [Student life – A flirt in the library]

La bibliotecă ar trebui să te duci anume cu cineva şi, poate, chiar să te întâlneşti cu cineva. Totuşi, din umila mea experienţă, parcă nicăieri ca într-o bibliotecă n-am văzut mai mulţi oameni singuri.

Ba încă aflaţi într-o stare de inabordabilitate cvasiabsolută, ascunşi sub o carapace care nu are nicio legătură cu deschiderea sufletească pe care ar trebui să ţi-o dea lectura.

Poate acesta este un efect nefast al faptului că, de prea multe ori, tinerii citesc ceva categoric naşpa la bibliotecă (excepţie - am văzut aici o fată cu o carte ce părea chick lit după coperta roz :-). Sau poate aşa sunt eu, un ratat absolut în a atrage atenţia vreunei fete într-o sală de lectură.

Unde altundeva, dacă nu într-o bibliotecă, ar trebui să fie privit mai cu îngăduinţă un flirt între studenţi? Că doar, altfel, e plină lumea de locuri unde "nu se cade aşa ceva" şi de oameni care te spintecă printr-o privire de parcă ei n-au fost niciodată tineri.

Mare scârbă mi-e de mine însumi când simt în mintea mea vreun asemenea gând de judecare a tinerilor, deşi poate nu am mai mult de 5-7 ani faţă de ei. Dar mă şi bucur nespus cât nu-mi dau târcoale asemenea gânduri, ca atunci când am făcut poza de mai sus.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Studentul nostru, stăpânul nostru (3) [Our student, our master]

Unii nu au chef de nicio interacţiune cu cei din jur când citesc. Alţii nu au parte de binecuvântarea unei lecturi palpitante, când simţi nevoia să-ţi roteşti privirea împrejur, ca gest de control destul de des, cum te-ai ciupi să vezi dacă nu visezi.

Altora nu le place, cum îmi place mie, să observe cum sunt oamenii când citesc/învaţă (eu aş fi vrut să mă pot vedea pe mine însumi citind).

Toţi aceştia se pot retrage în Silence zones - plasate în colţurile fiecărui etaj, ferite de mesele cu computere, de centrul de copiere şi de forfota din apropierea scărilor.

Totul pentru binele studentului pe aici - măcar să scoată vreun folos din această recluziune închinată studiului. Că doar nu toţi cei care intră la o facultate în UK se omoară cu învăţatul, ce credeaţi?

Sertăraşelor de mai sus li se spune "cuiburi de porumbel"(Pigeon holes), unde studenţii din primii trei ani (undergraduates) primesc de la profesori diferite notificări, bibliogafii, materiale de citit sau îşi lasă lucrări, încât să nu umble după cadrele didactice pe-te-miri-unde.

Ce prost e asta (eu), ar zice unii – păi aşa ceva avem şi prin facultăţile româneşti!

Avem şi nu prea... sau ar putea să le spună mai degrabă "cuiburi de şobolan" (Rat holes), unde mai degrabă se pierd hârtii importante - o spun ca Stan Păţitul din poveste. Apoi, cum adică, un ditamai dr. prof. univ..., să folosească el o căsuţă poştală improvizată ori să-şi dea mobilul oricui?

Da, pe vremea primei mele studenţii (1998-2002), la noi studentul era o cantitate statistică, care poate căpăta privilegiul de a primi telefonul profesorului, dar ăsta nu putea fi un drept, cum se arată a fi pe aici.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]