Mănăstirea Putna – “Ierusalimul neamului românesc” [Putna Monastery – “Romanian nation’s Jerusalem”]

N-or fi nici 150 de ani scurşi de când Mihai Eminescu socotea Mănăstirea Putna, ctitoria aproape să împlinească 550 de ani a Dreptcredinciosului Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt, ca fiind “Ierusalimul neamului românesc”.

Vorbe prea mari, din cărţi pe care în zilele noastre nu le mai deschide nimeni?! O sintagmă pompoasă, dar desuetă, care nu rezonează cu manelele a căror bogăţie stilistică ţine hangul sărăciei sufleteşti a celor care se adapă cu ele?!

Mai poţi vorbi de ceva sfânt – căci în acest sens era folosită de Eminescu ideea de Ierusalim, de ceva care să le fie sfânt tututor românilor – în România?

Ce mai este sfânt şi pentru câţi dintre locuitorii unei ţări relativ creştine, unde cele care par a se preţui mai mult sunt fie sfântuleţul smartphone, ba sfântul BMW, ori sfântul cont bancar, sau sfântul tupeu şi unde toţi ne bălăcim într-o sfântă ipocrizie?!

Până să calci pe la Putna, este inevitabil să nu ţi se gârbovească mintea sub povara multor temeiuri care să crediteze dureroase îndoieli precum cele mai sus. 

Odată ce te-a binecuvântat Dumnezeu să ajungi pe acolo, nu că ţi s-ar preschimba subit amarul zilnicelor dezamăgiri în dulceaţa nădejdilor senine, dar măcar revii întrucâtva pe linia de plutire, te restabileşti în credinţă, cutezi să mai speri.

Mai poţi nădăjdui că noaptea nu poate să fie absolut neagră, câtă vreme o armată de oameni în straie negre încă mai luptă, ca să răzbată către noi lumina adusă de Hristos în lume.

După ce ai străbătut aproape întreaga porţiune de dealuri din jumătatea rămasă românească a Bucovinei, spre nordul judeţului Suceava (SV), ajungi la Putna, într-un luminiş duhovnicesc din ceea ce fusese cândva un ocean păduros. 

Încă de la intrarea, prin trei rânduri de porţi (care arată cât s-a extins mănăstirea de-a lungul veacurilor), surprinde plăcut sobrietatea locului. Treptat, eşti îndemnat să laşi lumea aceasta învolburată în urmă, să intri în pridvorul celeilalte, cea veşnică.

Nici urmă de bâlci, de tarabe cu magneţi de frigider, covoraşe, brelocuri, căniţe, mici, bere sau îngheţată. Cum, din păcate, se mai găsesc în jurul altor mănăstiri, chiar din Bucovina.

Mai pe urmă, biserica şi zidurile înalte arată a bastion al credinţei, o dovadă vie că lupta – pentru sufletele fiecăruia dintre noi şi sufletul neamului în sine – încă se poată, după cinci veacuri de la punerea cu botul pe labe a turcilor otomani. 

Mormântul lui Ştefan cel Mare – cel fără de care nici Moldova (aşa ciopârţită cum a rămăs azi), nici România, ba poate nici vreo Uniune Europeană (ci un mare califat?!) nu ar fi existat – nu poate să nu-i impresioneze pe cei care mai au o licărire de cuget sănătos asupra istoriei.

La fel de impresionante sunt comorile de artă bisericească din muzeu şi icoanele calde dincolo de zidurile austere, ca de fortăreaţă militară. 

Dincolo de aceste impresii, care, măcar parţial, s-or putea desprinde şi din fotografii, ceea ce impresionează este atmosfera duhovnicească – întreaga dedicare a monahilor pentru orice ascultare ar avea şi deschiderea lor deopotrivă spre lume, cât mai ales faţă de Dumnezeu.

Desigur, şi în alte colţuri ale ţării, şi în alte mănăstiri mai puţin faimoase, sunt monahi care îşi ţin cu acrivie voturile, între care or fi şi sfinţi în devenire. Sunt şi alte locuri unde să te simţi binevenit, iubit, nu doar îngăduit ca vizitator. 

Totuşi, la Putna parcă simţi cum o întreagă oştire (una dintre cele mai numeroase comunităţi monahale din România, de 105 suflete) se află în lupta nevăzută cu puterile întunericului.

Iar din vâlvătaia încleştării, de parcă ar fi o ascultare în plus aplicabilă tuturor – de la cioban, la ghizii din muzeu, vânzători la pangar etc – fiecare astfel de luptător trebuie să facă în aşa fel, încât cu nimic să nu rănească, ci să-i odihnească pe vizitatori. 

Aceşti urmaşi ai Sfântului Ştefan cel Mare nu îşi mai poartă luptele cu buzdugane, nici cu săbii şi arcuri cu săgeţi, ci cu arme duhovniceşti şi, mai ales, cu zâmbetul pe buze. 

N-am văzut monah care să nu-ţi răspundă amabil, în condiţiile în care a-ţi păstra până şi răbdarea cea mai de suprafaţă, darămite liniştea necesară îndeletnicirilor duhovniceşti, este o uriaşă provocare în această mănăstire.

Sute de oameni (ba chiar mii – în zilele de sărbătoare) calcă pragurile mănăstirii zi de zi, cei mai mulţi ca turişti, vag sau deloc îmbisericiţi, alţii ca pelerini însetaţi de un cuvânt de folos, unii cu familia, alţii în grupuri mari, unii în excursie, alţii în vizite oficiale…

Vizitatori din toate colţurile ţării sau ale lumii, fiecare cu dorinţele ori, poate, chiar ifosele sale. Iar fiecăruia, turist gălăgios ori credincios evlavios, român (probabil) ortodox sau străin eterodox, monahii trebuie să le arate aceeaşi atenţie.

Şi la o întrebare tâmpă, şi la una cu miez duhovnicesc, şi în faţa unuia care te ia tare (ca pe un funcţionar de la ghişeu), şi în faţa unuia care nu-şi găseşte cuvintele (din cauza sfielii sau a cine-ştie-căror poveri de pe inimă), monahul de la Putna trebuie să se străduiască a rămâne în duhul de blândeţe a lui Hristos. 

Unii tineri se fac corporatişti (corporate people) şi îşi vând sufletele unor găunoase idealuri care se spulberă ca praful în vânt în faţa mormântului ori chiar mai devreme.

Alţii se fac monahi la Putna, acceptând invitaţia Mântuitorului de a prelua jugul Său, aşadar de a se face blânzi şi smeriţi cu inima. O fi zbanghie comparaţia, dar, pe cât de frapantă, pe atât îmi pare de relevantă.

Şi unii, şi ceilalţi, lucrează pe rupte. Dar ce imensă diferenţă de rost, între a munci ca o rotiţă în maşinăria capitalistă, ca o pregustare a muncilor veşnice, şi a lucra în slujba semenilor, ca pentru Hristos şi în nădejdea odihnei în Hristos!

De hram şi nu numai, Putna devine un furnicar supus unor constrângeri logistice comparabile cu cele pe care le înfruntă mari companii în goana lor după profit. 

Doar că aici nu se caută profitul în sens lumesc, ci păstrarea roadelor Duhului Sfânt, chiar şi în condiţii aparent potrivnice, de permanent du-te-vino, agitaţie, gălăgie, tulburare, valuri şi valuri de turişti şi pelerini.

Se înşală cine o crede că ordinea şi zâmbetul pe buzele pot fi păstrate doar cu o disciplină de colegiu iezuit, că monahii pot fi instruiţi să fie amabili şi gata. 

Inevitabil, te întrebi… Oare monahii aceştia când mai au timp să se dedice rugăciunii fără de care nu ar fi decât cuiere umblătoare pentru haine negre?

O fac în orele de rugăciune nocturnă, poate rupându-şi din puţinele ore de somn rămase, sau, care or fi mai sporiţi, poate că se roagă chiar când stau de vorbă cu noi. Când şi cum o fac, cum anume se păstrează legaţi de Dumnezeu, rămâne o taină.

Însă este neîndoielnic că fiinţe umane, trăind în condiţii atât de solicitante precum la Putna, nu şi-ar putea păstra dragostea de aproapele fără să rămână în legătură cu Hristos.

Dragostea şi pacea pe care le resimt cei care trec porţile mănăstirii nu pot fi obţinute prin dresarea sau autosugestia monahilor, ci ele sunt primite (ca să poată fi dăruite mai departe vizitatorilor) de la Duhul Sfânt, după rugăciuni stăruitoare. 

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]