Monday, 30 March 2009

Urme româneşti pe cuprinsul UK (2) [Romanian traces throughout the UK]

La o primă vedere, mâzgăleala din imagine (click pe ea sau aici!) – din cartea de oaspeţi a bisericii anglicane Thomas à Becket din Lewes, folosită şi de comunitatea ortodoxă din acea parte a East Sussex-ului – s-ar vrea o transcriere a pronunţiei în limba engleză (dar tot în alfabetul românesc) a numelui România…

…sau este pur şi simplu o băşcălie românească adusă şi pe tărâm britanic? Ori cumva respectivul chiar nu ştie cum să scrie numele ţării?!

Sau – ar putea zice unii cititori – “Eşti tu (adică eu) un mare cârcotaş, ce mare subiect de postat pe blog ţi-ai găsit cu chestia asta? Te apucă şi pe tine mândria naţională?

Ceea ce vreau să spun este că rămâne o absurditate a avea pretenţia de la britanici să ştie măcar care este capitala României, atât vreme cât ai noştri conaţionali, ori că o fac la mişto, ori că într-adevăr habar n-au – se apucă să stâlcească numele ţării pe unde îl scriu.

Este pur şi simplu o ipocrizie tipic românească (mai ales că din aceea britanică cred că am oferit destule exemple pe blogul acesta) a crede că străinii ne văd mai răi decât suntem, pentru că aşa sunt ei: încrezuţi, autosuficienţi, veninoşi, plini de prejudecăţi, inculţi, etc.

Din nefericire, străinii ne văd exact aşa cum ne arătăm noi... Nu vreau să zic că ne-or vedea neapărat cum suntem (asta-i o lungă poveste şi numai Dumnezeu ne ştie cu adevărat!), ci ne percep exact cum reuşim să ne construim imaginea – care începe chiar şi de la aceste aspecte aparent nesemnificative, de la cum îşi scriu românii numele ţării prin cărţile de oaspeţi, în diferite locuri pe unde ajung.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Wednesday, 25 March 2009

[EN] Worth trying in the UK / [RO] Merită încercat în UK (7)

[EN] One of the places that I enjoyed visiting again in Brighton was Taj the Grocer, a wonderful food store that I like, where I saw something not seen by me anywere else in the world, but I warmly recommend… [RO] Unul dintre locurile pe care mi-a plăcut să le vizitez din nou în Brighton a fost Taj the Grocer, un minunat magazin alimentar care îmi place, unde am văzut ceva neîntâlnit de mine nicăieri altundeva în lume, dar recomand călduros…

[EN] …freshly squeezed lemon juice, bottled daily by a company specialized in so-called ethnic foods. No chemicals, no additives, no powder tasting like lemon – only the juice of this God given fruit. [RO] …suc de lămâie proaspăt stors, îmbuteliat zilnic de o companie specializată în aşa-numite mâncăruri etnice. Fără chimicale, fără aditivi, fără un praf cu gust de lămâie – doar sucul acestui fruct dăruit de Dumnezeu.

[EN] Whether you want to use it for a lemonade, a salad, a fish dish, to put it in your tea or a cocktail, you can be sure it is natural… not too expensive: 39 pence a little bottle of there for £ 1. [RO] Fie că vrei să-l foloseşti pentru o limonadă, o salată, un fel de mâncare cu peşte, să-l pui în ceai sau pentru un coctail, poţi să fii sigur că este natural şi… nu prea scump: 39 pence o sticluţă sau trei pentru £ 1.

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Thursday, 19 March 2009

Witty bits from what I learned in the UK (8) [Vorbe de duh din ce am învăţat în UK]

Apart from interesting things learned as a Chevening Fellow, I guess anyone can imagine that, every now and then, it was impossibe to avoid the ‘collision’ with some ‘blah-blah-blah concepts’ that contemporary political wooden language uses. During one of our study day-trips (I don’t know how to describe them better) to London, such a term was employability.

It could be defined as “the means by which individuals can cope with changing employment conditions, organisations can maintain their ability to adapt and succeed and the nation can enhance its competitiveness” – classical EU (it’s not a term coined by the New Labour!) nonsense, isn’t it?

To put it as sinthetically as I can, it’s all about helping personal development of people, so that they could have better chances on the labour market. I think it’s complete rubbish, as everything is focused almost exclusively on turning people into more efficient pieces of machinery, and becoming robotic enough not to suffer when they are fired or maybe even when they are being exploited.

So much focus on career, efficiency, success, on life-long learning, on proving something, on earning much, and spending twice as much if possible, so that banks could thrive on enslaving people through credit cards!

And all for what? Just for this meaningless ‘here and now,’ for the earthly paradise, which the prosperous British Welfare State (and the EU as a whole) are promising us!

Were the hundred thousands of people flocking to the UK from all over the world to get a job there somehow more employable than their local counterparts? Did the British Government actually do anything to improve the chances of people on the labour market? I rather doubt it…

It was just the booming economy that attracted people, and now – as the real estate and financial bubble deflates – it’s the ugly economic perspective in this country that is slowly driving immigrants away from the UK…

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Sunday, 15 March 2009

Ortodoxia în Scoţia (6) [Orthodoxy in Scotland]

Fie şi cu o săptămână întârziere, nădăjduiesc (sau îmi fac iluzii?!) că unii dintre cei care citesc aceste rânduri – măcar accidental sau somaţi cu vreun nesuferit mesaj promoţional din partea mea – se vor bucura să ştie că, până şi în îndepărtatul Edinburgh s-a sărbătorit Duminica Ortodoxiei

…cu Utrenie, Sf. Liturghie, o procesiune cu icoane, obişnuitele ceaiuri şi cafele (inclusiv cu lapte de soia :-) de după, dar mai ales cu suflete zâmbitoare precum vremea surprinsă în aceste imagini. Iar aceasta se întâmpla într-o zi când (fără nicio exagerare o spun!) a nins de patru ori, şi tot de atâtea ori a ieşit soarele ca vara!

Uite că, prin minunea lui Dumnezeu, şi în acest oraş supranumit Atena Nordului (oare de aici se trage umanismul/ateismul multor localnici?!), Biserica Una a lui Hristos există şi cutează să-şi facă simţită prezenţa în The Meadows, celebru parc, situat într-o zonă studenţească!

Pentru că această întinsă pajiște se învecinează cu clădiri ale University of Edinburgh, a fost interesant contrastul între joggeri, probabil la fel de nereligioşi ca mai toţi prin UK, şi tineri cam de aceeaşi vârstă purtând icoane.

Nu doar pentru că cine vine la Hristos capătă o tinereţe veşnică pe care nimic altceva pe lume n-o poate aduce, dar această Comunitate Ortodoxă Sf. Andrei din Edinburgh chiar este formată, în cea mai mare parte, din tineri. Majoritatea celor din imagini sunt studenți sau licențiați, având până în vreo 35 de ani!

La fel precum în unele locuri din Bucureşti – Biserica Rusă, Biserica din campusul Politehnica sau Schitul Darvari – nici aici nu se poate susţine veşnica argumentaţie (?!) persiflatoare a ateilor, privind credinţa aceasta înapoiată, pentru babe superstiţioase, moşnegi inculţi şi tineri complexaţi.

Nicidecum! Complexele, frustrările, prejudecăţile, blazarea, plictiseala, ratarea, lipsa de orizont, infatuarea, autosuficienţa, fuga din sine, balansarea între job şi distracţie într-un perpetuu nonsens existenţial şi alţi asemenea viermi neadormiţi se găsesc, din nefericire, în sufletele celor care ÎŞI REFUZĂ curiozitatea de a se întreba “ce-o fi cu Ortodoxia asta?” în care s-au născut.
.
Măcar britanicii au scuză pentru lipsa lor de curiozitate faptul că nu mai pot să se mire de încă o ciudăţenie din multele care se petrec în ţara lor. Oricine poate face orice în UK, atâta vreme cât respectă legile, așadar inclusiv să umble cu icoane prin locuri publice.

Desigur că se şi abuzează de acest prea mult bun-simţ britanic (a se vedea cum şi-au luat nasul la purtare extremiştii islamişti de aici!), ba încă mai vine şi această stupidă corectitudine politică ce îi pedepseşte tot pe majoritari, că nu-s destul de toleranţi cu toate aberaţiile!

Din această perspectivă, mi-a plăcut nespus de mult faptul că preoţii care au condus procesiunea au ţinut să nu-i deranjeze cu nimic pe localnici, repetându-ne că pistele pentru ciclişti/joggeri trebuie lăsate libere! Şi, cu prea mici excepţii ale unor prichindei, rugămintea a fost respectată întocmai.

Frumoasă contaminare cu ceva bun din spiritul britanic la nişte ortodocşi, acuzaţi adesea că venim din popoare înapoiate, care nu prea ştiu ce este aceea civilizaţie! Dar şi mai frumos este să vezi atâţia tineri care se aflau la mii de km de patrie (dintre care mulţi fiind acasă la propriu în Edinburgh, nu doar simţindu-se acasă, ca mine) adunaţi în numele lui Hristos! De fapt, aceasta este una dintre cele mai plăcute surprize pentru oricine vine la Hristos, fie în Edinburgh, fie oriunde în lume!

În Biserica Ortodoxă găseşti tinereţea adevărată, nu marea de zâmbete clonate ale evangheliştilor, nici ipocrizia iezuită (cântecele, predici-concert, festivaluri, excursii, liturghii scurt-metraj de 30 min) de la papistaşi...

Doamne-fereşte a se crede că îmi proiectez vreo imagine ideală, fără să admit că şi între ai noştri tineri nu ar fi destule caractere jalnice... De ce n-aş fi chiar eu un astfel de exemplu negativ? Oare îmi trăiesc eu credința măcar la jumătate din intensitatea și devotamentul cu care scriu despre ea?!

Şi nici să nu creadă cineva – deşi, în orice fel ar cuteza vreun credincios ortodox să critice moravurile modernității, imediat i se aruncă în faţă această, deja clasică, acuzaţie de intoleranţă! – că dau eu verdicte de genul “toţi ortodocşii se mântuiesc” sau că “dintre heterodocşi, negreşit, toţi merg în iad”.

Cine anume, unde, când, în ce împrejurări, pe ce căi ajunge să se închine Tatălui ceresc în duh şi adevăr şi să vină la credinţa adevărată – aceasta e o taină doar de Dumnezeu ştiută! Doar Una este calea care ne-a fost dată (cea ortodoxă), dar Judecata este numai a Lui Dumnezeu!

Ceea ce vreau să mărturisesc este că – după 12 ţări (13 cu România, fără a socoti escalele) prin care m-a purtat Domnul, în care am văzut și vorbit cu sute de oameni (miniştri, militari, ambasadori, profesori universitari, oameni de afaceri, vânzători, taximetrişti, artişti, agricultori, elevi și studenţi, think tank-işti la modă, creştini de toate denominaţiunile, musulmani, albi, negri, asiatici, tineri, vârstnici, bogătani, şomeri etc) – oamenii mai vii decât în Biserica Ortodoxă eu nu am cunoscut!

Ce tineri am aflat eu în Biserica Ortodoxă sunt de negăsit în masa amorfă a (cândva) tinerilor de 25-30 ani între care mă învârt în activitatea curentă... Deja sunt bătrâni şi învechiţi în rele, după mai bine de un deceniu trăit într-o succesiune de concubinaje în căutarea iubirii adevărate, cu înşelătoare stări de bine (?!) dependente de tutun și alcool, cu cine-ştie-câte avorturi de la anticoncepţionalele ucigaşe, aflaţi într-o veşnică supraîncărcare cu muncă, alternată cu scurte reprize de supraîncărcare cu distracţie...

De orice sunt în stare, doar-doar nu-și vor mai auzi glasul propriei conştiinţe întrebând… de ce sunt aici?... de unde vin şi încotro ce mă duc?... oare cui să datorez frânele morale (pentru cei care le mai au!); doar educaţiei, nu şi unui nu-ştiu-ce, lui Dumnezeu?... care este sensul a tot ce mi se întâmplă?... pentru ce mă zbat?... de ce mă bucur, de ce sufăr, de ce iubesc, de ce urăsc?...
.
Orice aş face eu, oricât aş vrea, cu cei care fug de astfel de întrebări ajung ca, mai devreme sau mai târziu, să nu mai am de-a face. Ori am doar nişte relaţii convenţionale, politicoase şi (până la un punct) chiar agreabile, dar finalmente lipsite de viaţă adevărată, care numai în Hristos se găseşte. În schimb, cu totul altfel de tineri am întâlnit la Edinburgh, dar şi la orice altă biserică ortodoxă din lume!

Între ei, sunt şi dintre aceia cu cu slujbe banale, dar și doctoranzi, cadre didactice, studenţi care învaţă pe bune la universităţi unde se face şcoală pe bune, tineri care şi-au lăsat patria pamântească, dar nu şi pe Hristos. Toţi cu poveşti de viaţă interesante, pe alocuri de-a dreptul fabuloase, căci orice convertire are în ea ceva mai spectaculos decât orice scenariu hollywoodian.

Unii au venit la Hristos încă din scutece, născuți în familii credincioase, alții au ajuns la El pe căi întortocheate, însă toți au o poveste – un destin asumat, o viaţă autentică, nu o simplă înșiruire de evenimente, mai banale ori mai ieșite din comun, însă lipsite de vreun rost fundamental.

Oamenii care încă nu şi-au descoperit sensul vieţii (care este numai unul – relevat de Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos) apelează neîncetat la poveşti (filme, emisiuni, jocuri pe calculator, piese de teatru, romane, competiții sportive, concerte, vacanțe exotice, discoteci, droguri, beții mai cu chef sau fără etc), pentru a-şi îndepărta pentru o clipă angoasa existenţială, conştientizarea dureroasă a faptului că există, dar fără să știe de ce. A nu se înțelege că aş găsi rele chiar toate cele enumerate; spun doar că ele n-au nicio legătură cu fericirea adevărată!

Eu nu pot decât să-I mulțumesc lui Dumnezeu că – după 15 ani de căutat sensul vieţii, de la 11 la 26 de ani – dragostea Lui a biruit îndărătnicia mea (căci aș fi putut afla și mai devreme, nu El n-a vrut, ci eu!) și nu mai am nevoie de povești ca să uit de mine, ci că pot fi cu adevărat fericit. Viaţa mea continuă să bată filmul și nicio poveste de genul celor îndrăgite de majoritatea contemporanilor nu-mi poate fi mai de preț decât povestea cuiva care crede în Hristos.

Împreună cu un astfel de om, fie și analfabet, fie și fără să știm o limbă comună, pot simți fericirea de a-L cunoaște pe El, sensul a toate. Bucuria întâlnirii cu un suflet care crede în Hristos – cu un om care, indiferent ce ocupație banală ar avea, nu-şi iroseşte viața – nu are egal între bucuriile de supermarket pe care ni le oferă lumea de azi.

Nenumărați oameni de succes (după standardele lumii de azi) am cunoscut, dar în locul niciunuia n-aș vrea să fiu. N-am găsit niciun sens în vreunul dintre succesele respective. Sensul este numai a fi cu El, în Biserica Lui, a crede câtuși de puțin, iar El va lucra în viața fiecăruia, în măsura în care Îl lăsăm fiecare dintre noi.

Şi oameni precum cei pe care îi admir fac păcate, şi ei mai cad în mrejele goanei după distracţie, şi ei greşesc, ba încă poate că sunt departe de iubirea neverosimil de perfectă a neoprotestanţilor, dar trăiesc cu adevărat! Viaţa lor nu se scurge nici potrivit dictonului “gândesc, deci exist”, nici după “cumpăr, deci exist”, nici “mă destrăbălez, deci exist”, ci după MĂ ROG (oricât de rar şi de nedesăvârşit), DECI EXIST!

Căci cu nimic nu poate trăi sufletul omului decât cu rugăciune! Iar începutul rugăciunii stă în ascultarea propriilor gânduri, a mustrărilor de conştinţă, a îndoielilor, a nedumeririlor, a spaimelor existenţiale, a adevăratelor năzuinţe proprii, nu a viselor prefabricate din mass media sau a impulsurilor animalice strârnite de dictatura corectă politic a hedonismului! Apoi, trebuie să-L chemi, ca să vină, căci simpla cufundare în propriile gânduri nu duce la nimic bun!

Creatorul nostru îi vorbeşte oricui, cu atât mai mult unuia care s-a îmbrăcat în Hristos prin Sf. Botez, în Biserica Ortodoxă! Doar că omul contemporan (la fel ca fiii lui Adam din toate vremurile și din toate locurile) nu mai vrea să se audă pe sine (respectiv pe Dumnezeu vorbind în sufletul fiecăruia), nici măcar în cele două ore cât ţine o Sf. Liturghie!

De câte ori ajung la fraţii ortodocşi din Scoţia, mă minunez de cum Hristos nu lasă în întuneric pe nimeni din cei ce caută Adevărul şi-i aduce la El. Şi mă cutremur de cei care, născuţi în Adevăr, fii ai Bisericii Una, ce puţin preţuim acest dar!

Cei conştienţi de acest dar (ca nevrednicul de mine) suntem încă şi mai de plâns decât inconştienţii din jur, care nu ştiu ce fac întorcându-I spatele lui Hristos. Noi, care pretindem că ştim, ce apărare avem pentru nepăsarea şi nerodirea noastră? Facem noi destul, potrivit măsurii noastre de credincioşi ori ne amăgim că “stăm mai bine” decât necredincioşii?

N-or fi deloc perfecţi (sfinţi) tinerii aceştia care mă uimesc pe mine, dar măcar poartă convingerea că există un sens al existenţei (Iisus Hristos). Astfel de oameni nu se sinucid lent, prin indiferenţa faţă de sensul vieţii, precum atâţia oameni dragi din jurul meu care – deşi simpatici, oneşti, harnici, bine intenţionaţi, poate chiar altruişti – parcă nu-s altceva decât (fie că poartă haina Sf. Botez ortodox ori nu) nişte cadavre sufleteşti :-(

Evident, demni de iubit sunt şi unii, şi ceilaţi, căci Domnul pe toţi ne iubeşte și ne așteaptă Acasă, în brațele Lui! Doar că pe cei precum tinerii cunoscuţi în Biserică (la Edinburgh sau oriunde altundeva) alături de care Îl ai pe Hristos în comun, ajungi să-i iubeşti cu o iubire care te bucură, iar pe ceilalţi – cu o iubire care te doare.

Pe primii, oricât de rar i-ai vedea, te bucuri nespus să-i vezi; de ceilalţi, deşi nu o faci programatic şi, într-un fel, ţi-e veşnic dor de ei, chiar dacă îi vezi zi de zi, ajungi să te îndepărtezi… pur şi simplu pentru că “tovărăşiile rele strică obiceiurile bune” :-(

Să dea Dumnezeu oricui va fi citind această postare să aibă parte de a cunoaşte cât mai mulţi oameni din prima categorie, ceea ce presupune că – pentru a simţi ce înseamnă comuniune în Hristos – vor fi trecut printr-o cât de mică schimbare în bine a propriului suflet (a se citi: pocăinţă), în lipsa căreia a cunoaşte Adevărul şi a fi eliberat de către El nu este posibil!

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Friday, 13 March 2009

[EN] Not worth trying in the UK / [RO] Nu merită încercat în UK (7)

[EN] My recent journey (back home :-) to the UK convinced me it is high time I warned my readers of another sad (albeit rather trivial) aspect to have in mind... [RO] Călătoria mea recentă (înapoi acasă :-) în UK m-a convins că este vremea să-mi avertizez cititorii în legătură cu un alt aspect trist (altfel mai degrabă trivial) de ţinut minte...

[EN] ...it's really not worth trying to find a good soup/broth in this country! [RO] ...cu adevărat nu merită să încerci a găsi o supă/ciorbă bună în ţara aceasta!

[EN] To those considering soups as an adequate fasting food, I have a little warning: soups served in restaurants are often 'improved' with milk or/and egg derivatives... [RO] Pentru cei care se gândesc la supe ca la o mâncare de post adecvată, am un mic avertisment: supele servite la restaurante sunt adesea 'îmbunăţăţite' cu derivate din lapte şi/sau ouă...

[EN] ... however, in fast food outlets one can find entirely vegetarian courses. But it's not worth offering details on how tasty they are, is it? Pictures say everything :-( [RO] ... deşi în localurile fast food se pot găsi feluri complet vegetariene. Dar nu merită să ofer detalii despre cât de gustoase sunt, nu-i aşa? Pozele spun totul :-(

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Monday, 2 March 2009

A crossroads of the Orthodox World (3) [O răscruce a Lumii Ortodoxe]


At the beginning of the Great Lent, when we start another journey towards celebrating Holy Pascha, here’s a little gift to some favourite fellow bloggers – Laurenţiu, Natalia, Eufemia, Claudiu, Bogdan, and Călin – who will probably enjoy these pictures from the Patriarchal Stavropegic Monastery of St. John the Baptist, a most amazing oasis of true life and true happiness in the dreadful spiritually wasteland which the UK has become.
.
Of course, I’m hoping that many others will breathe in the beauty of this place, and be curious to know more about this famous Orthodox monastery on British soil… but I just felt I should send my best wishes – and in this way I also thank them for all the useful things they keep putting online – to some people who really feel that life is completely meaningless without the One Who said I am the Truth, The Way, the Life

I thank you all, and to those who personally know me I should also say forgive me, because, although we are sharing the same path towards the Lord (as there is one true way, the Orthodox way!) , I often make mistakes: I raise expectations, and I do not live up to them; I’m egoistic and unsensitive; I’m lazy, and inconsistent; I’m self-absorbed into vain glory…

…therefore, no wonder that every now and then I feel bad about about myself… However, quite often, I also feel good for having been given the chance by the Lord to read so many good things on your blogs. It often happens that, among the people with whom I spend my time every day, I find myself more weird than a little green alien from stupid American movies. Thus, this virtual world is somehow an extension of Church life for me.

How I wish that many other people ever felt the divine inner peace that I felt for the less than 24 hours that I spent in this monastery from Tolleshunt Knights (Maldon, Essex)! How I wish that everyone – from my occasional readers to all the people I work with, and friends who feel uncomfortable with reading the spiritual aspects of my blog or are just indifferent to them – felt that their lives are meaningless without the Lord!

I am sure that I will never convince anyone of anything, and I’ve given up trying to do so through explaining, story telling (‘preaching’), sending links, offering Orthodox books… It just doesn’t seem to work.
.
There are so many unhappy people around me, disheartened by a chain of broken relationships, working hard but aimlessly, wasting their lives through a robotic sequence of work + fun, toil + enjoyment, effort + amusement, over and over again... senselessly, pointlessly, without knowing where they are coming from, and which is their destination...

Sadly, most of them are too much enslaved by sin, so that they can’t understand by themselves that sexual relations out of wedlock, contraceptive pills, cigarettes, alcohol abuse, outbursts of anger, cursing etc are bad in themselves (not because the Church says so!), and that life has an eternal purpose, and it's not just meant to be filled up with hedonistic impulses...
.
Anyway, I’m not trying to persuade anyone of anything, because Orthodoxy is all about seduction, and our Lord is just not a any persuasive Teacher, but the most lovable of everything worth loving – the Son of God, the MEANING of our existence, without Whom nothing would make any sense in our pitiful lives!

Nevertheless, I can always pray, be happy, and grateful to the Lord, hoping that one day, people could understand, like St. Justin Popovich – who also studied in the UK, yet he was not infected by the humanist spirit of this country! – did, that...

There is no end to the love of the Lord Christ for man: because for us men to acquire the life eternal which is in Him, and to live by Him, nothing is required of us: not learning, nor glory, nor wealth, nor anything else that one of us does not have, but rather only that which each of us can have. And that is? Faith in the Lord Christ.” (taken from here)

Since the Lord made it possible that such a wonderful monastery exist in antichristic Britain (and especially in East England, of which Essex is part of, makes up one the most atheistic areas of the UK!), and while I could find little ‘Orthodox pockets of resistance’ in many places in the UK, I can be sure that our Lord Jesus Chist is doing everything up to Him to offer Salvation to every human being!
.
As for those of us who try living a true life in Christ (and how far we are from our own ideal!), we are all responsible for helping Him bring His love into the world, not through hypocritically preaching Him to others, but through living according to His commandments...
.
...so that people could see we have LOVE speaking on our behalf, not collections of ‘wise words’ from Holy Fathers that we could serve to anyone, in any circumstance, proving ‘how right we are’... Orthodoxy – which is, above denial, the only right faith – is not about ‘proving you are right’, but about having a loving heart!

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]