[EN] A few wonders from the UK / [RO] Câteva minunăţii din UK (4)

[EN] I don’t know how pleasant is to live in these red houses, nor how expensive, yet I really find them very nice. And also… so typically British. [RO] Nu ştiu cât de plăcut este să locuieşti în aceste case roşii, nici cât de plăcută, dar le găsesc foarte drăguţe. Şi de asemenea... atât de tipic britanice.

[EN] The pictures in this fourth episode were taken in... [RO] Fotografiile din acest al patrulea episod au fost făcute în... – Hove, Brighton & Hove (East Sussex).

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Alcoolul ăsta, prietenul cel mai bun al britanicului? (8) [This alcohol, a Brit's best friend?]

Aşa cum presupuneam eu în episodul acesta, preţul băuturilor alcoolice chiar este foarte accesibil în UK, ceea ce ar putea explica, măcar parţial, de ce atâţia tineri nu mai ştiu de altă distracţie.

Explicaţia (vezi aici) ar fi foarte simplă – preţul băuturilor a ţinut pasul doar cu inflaţia, în timp ce veniturile britanicilor au crescut mult mai rapid în ultimii 20 de ani, cel puţin până acum, când recesiunea începe să le reducă tot mai mult.

În orice caz, nici această explicaţie ‘ştiinţifică’ (preţuri mai mici = accesibilitate) nu explică în niciun fel nevoia de a bea până la vomă, până a uita complet că exişti.

Cu adevărat, fericita societate consumistă, atee, politic-corectă, care promite prosperitate aici şi acum, într-un paradis terestru promis oricui munceşte şi cheltuieşte... a dat faliment.

Concepţia aberantă că fericirea înseamnă cât mai multă plăcere (ba chiar că merită să plăteşti pentru ea cu toată neplăcerea, toată mahmureala, toate riscurile pentru sănătate) este falimentară şi ea, însă societatea umanistă refuză să accepte acest adevăr.

.

Fundamentul bunăstării propăvăduite de această concepţie hedonistă este creşterea economică (adică consumul), care nu poate dura la infinit...

Şi bogatul, şi săracul, şi prostul, şi deşteptul, şi britanicul sadea, şi imigrantul care prinde repede obiceiurile rele – toţi beau pe aici.

.

Se bea la bucurie (dată de vreun boom economic), se bea la necaz (adus de recesiune)... se bea pentru că oameni sunt prea legaţi de cele ale lumii de aici, ca nişte animale legate de condiţiile climatice.

Toată lumea vorbeşte de criză financiară, de recesiunea economiei reale, de creşteri de preţuri, şomaj şi de salvarea băncilor. Toată lumea vrea să salveze ceva (care oricum nu poate fi dus dincolo de moarte), dar de ce nu mai vrea nimeni să-şi salveze sufletul?

Toate miliardele din lume nu-i mai pot salva pe tinerii aceştia de ei înşişi şi de blestemul de a se fi născut într-o societate care, de vreo câteva generaţii încoace (de pe la naşterea Darwinismului), a scos de tot conceptul de Dumnezeu din mintea omului, iar pe Dumnezeul cel adevărat, pe Mântuitorul Iisus Hristos, L-a exilat de sute de ani.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/ For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Witty bits from what I learned in the UK (7) [Vorbe de duh din ce am învăţat eu în UK]

Q: Of course, I was by no means a leftist before I came to the UK to study at the SEI as a Chevening Fellow, but now I’ve got even more liberal views on the economy, which were enhanced by the answer to the next question: What good are doing to the people those politicians who fear taking measures that would make thousands of workers jobless?

A: Absolutely none. Most ‘humane considerations’ of the leftists, which keep economically unviable (and often state-owned) companies alive, just not to let people out on the streets (or the pubs :-) are only meant to preserve their electoral chances. They hardly any economic justification.

On the long term, each electoral bribery like this (offering state contracts to a doomed company, just not to lose a certain constituency) backfires, as the younger one is fired, the sooner that person can requalify. When a factory is not closed down at the right time, it will, nevertheless, be forced out of the market by future competition.

Basically, there’s no good choice in choosing not to close down a factory expectedly, thus letting the heartless rules of the free market close it unexpectedly. Of course that I’m in favour of all the necessary social protection measures + workforce reconversion policies...

However, as long as a certain company (or even an entire industry) is on the way to bankruptcy, what can there be achieved by just delaying its fall?!

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

UK’s motor vanity fair (6) [Bâlciul deşertăciunilor cu motor din UK]

I wish I saw many other cars like these on the British roads, apart from the two illustrating this post, as I guess I’ve always been somekind of fan of this type of vehicules. Unfortunaly, they seemed to be as rare as ARO IMS cars have become on Romanian roads. Is it because the Brits are ashamed that their ‘national icon’ was bought buy the Indians from Tata Motors?

Anyway, owning a Land Rover and driving it through the Scottish Highlands, in the Australian outback, throughout the plains of East Africa or the Namibian desert wouldn’t have been a proof of vainly investing in a car. I guess that, at the time, it was one of the wisest and most useful investments one could make.

Maybe it’s just the end of an era, and they simply don’t make cars like these. Buying petrol or diesel for these monsters is just too expensive, yet they were incredibly reliable. It is estimated that 75% of all Land Rovers ever produced are still in use today. I wonder how many of the first 914 original ARO IMS vehicles, hancrafted from 1957 to 1959 are still functioning?

Sadly, the fact that I saw so few cars like thise on Brit soil doesn’t leave for me any better comment than saying sic transit gloria mundi...

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Chestii d-astea, numai la britanici (16) [Things like these, only at the Brits]

Între multele ciudăţenii întâlnite prin UK, prezenta modalitate de distracţie mi se pare una dintre cele mai trăznite. N-are a face neapărat cu aversiunea mea pentru pierderea de vreme numită jocuri electronice (mai ales că aş fi ultimul om care să poată da cuiva lecţii despre cum să nu piardă vremea :-(, însă chiar că nu înţeleg ce poate fi atât de amuzant în a te juca de-a jockey-ul electronic.

Poate că pentru o societate în care omul se defineşte drept consumator, iar religia sa este consumismul, nici n-ai cum să te aştepţi la mai multă imaginaţie în omorârea timpului. Iar treaba asta cu caii este doar cea mai kitschoasă între distracţiile de care poţi avea parte pe Brighton Pier, dar nicidecum singura (despre întreaga ofertă, vezi aici).

Cât de cât, îmi par de înţeles aceia care împuşcă în stânga şi-n dreapta, care se joacă de-a Michael Schumacher (e mai bine pe un monitor decât pe şosele, nu?) sau care îşi fac o vagă idee despre cum se pilotează un avion. Dar ce-o avea călăritul electronic din emoţiile pe care le aduce patima curselor de cai, de care suferă britanicii de atâta vreme?

Nu ştiu câtă senzaţie de emoţie a cursei pot da armăsarii din imagini, care păreau a avea talia mai joasă decât a unui cal adevărat, încât să-i poată încăleca cu destulă uşurinţă orice grăsan. În funcţie de dificultăţile pistei, caii aceştia de plastic parcă tremurau un picuţ, ba poate chiar se fereau de vreun obstacol, însă n-am observat nicio mişcare bruscă sau, mă rog, orice chestie palpitantă.

Nici vorbă de senzaţii tari precum cele date de un taur mecanic (mechanical bull) sau de riscul de a te trânti la pământ – doar o altă găselniţă de a mai scoate ceva pounds din buzunarele unora care nu mai ştiu cum să-şi irosească vieţile. De parcă ar trebui să dai bani pentru aşa ceva…

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

God’s place in a humanist society (1) [Locul lui Dumnezeu într-o societate umanistă]

It’s been quite a while since I first meant to start this new series, and here I am doing it now. I tend to believe that, given the current composition of my readership, this will probably be another unpopular series, but I don’t care about this aspect. Writing popular stuff here should be among the last of my concerns… especially since I’m kind of fed-up with writing about popular issues :-(

All I want is to clearly state here things that I believe in, and to present this uncomfortable view of the UK, a country about which I will also keep writing a great deal of good things, showing lots of good examples that all nations could learn from.

A sad thing in the UK, and, actually, in the whole civilised world (?!), is the fact that the irreligious, atheist, secular, humanist people (or whatever they call themselves) don’t have any coherent system of ethical values, according to which what is good, and what is wrong could be defined.

Whatever the bullshit they are trying to sell to us, those who dream of ‘a bettter world’ based on human rights are no better than those who forced down our throats the so-called Socialist Ethics and Equity. NO SYSTEM OF ETHICAL VALUES CAN WITHSTAND IN THE ABSENCE OF GOD!!!

In the absence of a Maker Whom atheists so much hate (proving that HE IS just by their hatred – for how else reasonable minds, like they claim to have, could hate Him so much, if He were just a concept, a myth, an idea, a superstition, a fairy tale?!), everything is senseless...

All these humanist non-values cannot lead to salvation (that is dragging our soul out of absurdity into meaningfulness!), and neither to ‘peace and prosperity’ in this godless world, nor to true happiness, apart from the animal satisfaction of hedonistic impulses.

Therefore, people need a Big Brother to be told what is allowed or not permitted, what is advisable or not recommended, as they would be told whether to take the right or the left path. There’s no need of an ethical system in the this earthly paradise of people turned in Pavlov’s dogs.

Everywhere you look around in the UK (except some remote parts of rural Scotland that I have been to), you see CCTVs (Big Brother’s eyes), and a lot of carefully written inscriptions about what to do, and not to do. God willing, this is what the present series is going be about... it will deal with the way Big Brother tends to think on behalf of everyone else in such a secular country.

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]