A glance into the depths of Romania: The Sunday of Romanian Saints [O privire către străfundurile României: Duminica Sfinţilor români]

Right after typing on Google ‘Romanians are…’, the first word suggested by the search engine’s (most often politically incorrect) autocomplete automated system was (to my pleasant surprise!) ‘Dacians’. 

There was no surprise though about the other suggestions… criminals, racist, thieves etc. As if that’s all there is to say about Romanians :-(

Use the Romanian language and type ‘Românii sunt…’ and you’ll find even much worse epithets, as before being looked down upon by foreigners, it is us that fiercely hate ourselves!

Nevertheless, irrespective of real or imaginary shortcomings, Romanians have been and most likely still are a nation who gives birth to Saints.

This isn’t the merit of those who happen to be called Romanians today, but a result of the successful spiritual warfare to preserve the right faith that our ancestors waged throughout the centuries.

On the Sunday of Romanian Saints, I dare suggesting to all Orthodox believers in the world a few of those to whom I pray, though not as often and as intensely as I should. 

They are some of the greatest Romanian Saints, yet surely not the only ones. Hierachies among Saints (as friends of our Lord Jesus Christ) are probably impossible to establish.

St. Stephen the Great (pic 2) is the one thanks to whom our contemporary (rather Antichristic) Europe exists. Had he, by the grace of the Lord, not stopped the advance of the Ottoman Turks in the late 1400s, Europe would have not been as we know it today.

He wasn’t just a brilliant statesman and military commander, but a most devout Orthodox Christian, who lived in humbleness and repentance, and who built some of the most beautiful churches and monasteries in the world.

St. Sava from Buzău (pic 3), also known as Sava the Goth, is a martyr from the late fourth century A.D., who was tortured and drowned for not renouncing his faith in Christ. He protects all the country, especially Buzău (BZ) county where he lived.

St. Calinic from Cernica (pic 4) was a providential Holy Hierach whose ascetic life and divine wisdom stood against the poisonous wave of secularism which could have all but obliterated the substance of Romanian Orthodoxy in the second half of the 19th century.

The Holy Martyrs Brâncoveni, Voivode Constantin with four sons (pic 5) and advisor Ianache (missing in the pic) were beheaded in Istanbul on August 15, 1714, because none of them were willing to relinquish their faith.

Voivode Constantin’s words “I have been born in it and I have lived in it, it is in my faith that I shall die. I have filled the land of my country with Christian churches and now, you would have me worship in your Turkish djamies?” keep rippling over the centuries.

Similar confessions of faith were made in Communist prisons, by thousands of people (pic 1), some of whom are undoubtely Saints, long before any earthly authority ever acknowledges their sainthood.

Sadly, not all Romanians are aware of how powerful these Saints are. If only other Orthodox believers from around the world would discover them and pray to them, as they are no less holy and able to work wonders than famous Greek and Russian Saints!

[For all the posts on this blog go to/Pentru toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Nimic nu e imposibil: Aducem Basarabia acasă! [Nothing’s impossible: Bringing Bessarabia home!]

Dacă, pe ce cale, când anume, cu ce preţ (şi plătit de cine?) va redeveni Basarabia parte a României pare la fel de imposibil de prezis precum în urmă cu 22 de ani, când devenea aşa-zis independentă Republica Moldova.

Dintre toate ipotezele, cea mai neplauzibilă este baliverna oficială a reunirii între graniţele comune ale UE şi sub umbrela NATO. De parcă românitatea are nevoie de confirmare şi de oblojire din partea vreunei entităţi suprastatale…

Mult mai important este că o armată de voluntari visează la acest ideal naţional, cu aceeaşi înflăcărare cu care, acum un secol, se visa la trecerea Carpaţilor pentru unirea cu Transilvania. Visul unui Octavian Goga şi al altora părea la fel de imposibil.

Rusia era tot uriaşă şi puternică în acest colţ de lume. Ca mereu, nimeni în Europa nu ar fi mişcat un deget pentru a repara nedreptăţile istorice suferite de alţii. Şi atunci, o bună parte din elita ţării era absorbită de bunul plac spoit sub forma unor găunoase viziuni politice.

Avem visătorii, avem atenţia stârnită (greu de crezut că or fi mulţi cei care să nu fi văzut scris, chiar şi pe la sate, “Basarabia e România” în ultimii doi ani) şi există şi o iniţiativă legislativă cetăţenească pentru care se cer semnături.

Iniţiatorii doresc o lege care să-i asimileze în bună măsură pe locuitorii Republicii Moldova cu cei ai României, să le faciliteze accesul la muncă şi studii. Pe scurt, să-i facă să se simtă cu adevărat acasă.

A dezlipi de pe aceşti oameni stigma unor cetăţeni de mâna a doua (cum erau în URSS, faţă de ruşi) sau a unor români second hand (cum sunt până azi, în România) este un pas esenţial pentru a le reda demnitatea şi libertatea de a se cunoaşte pe sine.

Astfel, le-ar fi mult mai uşor a se recunoaşte drept români (cum doar 2.2% au făcut-o la recensământul din 2004) , dar cum sunt şi ceilalţi 76.2% dintre locuitorii ţării vecine care s-au declarat moldoveni.

Nici nu e nimic greşit: n-or fi toţi românii moldoveni, dar toţi moldovenii (indiferent de care parte a Prutului, chiar şi cei de peste Nistru) sunt parte a naţiunii române!

Cu paşi mărunţi, mai întâi printr-o asemenea lege care nu pronunţă cuvântul unire – care ar isca scandal deopotrivă la Moscova, cât şi la Bruxelles sau Berlin – se va păşi către întoarcerea Basarabiei acasă.

Nici nu contează, pe termen scurt, cum se va face această unire din perspectivă politică. Peste noapte, oricând, din voia lui Dumnezeu, imperii se pot prăbuşi de parcă nici n-au fost.

Dar este vital ca românii din Republica Moldova să se simtă apreciaţi drept români, mai ales după decenii în care li s-a imprimat în mentalul colectiv tragedia părăsirii din 1940.

Aşadar, acolo unde găsiţi corturile cu inscripţiile “Semnează pentru Basarabia!” şi  “Aducem Basarabia acasă!”,  opriţi-vă şi semnaţi în favoarea legii!

Nu vă gândiţi la implicaţiile geopolitice ale gestului! Nici nu o să aţâţaţi Moscova mai tare asupra Republicii Moldova (ruşii oricum îşi urmează planurile lor), dacă semnaţi; nici nu o să-i temperaţi manevrele viclene, dacă nu veţi semna!

Nu vă bateţi capul despre cum va arăta legea sau cum, în ţara lui Vodă-Plagiatorul, chiar se va apleca cineva asupra acestei iniţiative a cetăţenilor, nici nu lăsaţi cinismul să vă roadă cu ideea “cum poate conta semnătura mea pentru unire?” sau altele!

Gândiţi-vă la ce mult puteţi schimba în bine viaţa unor oameni (întâmplător tot români) care vor putea călători mai simplu către România şi restul UE!

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Savaliada – de la o unitate militară anti-aeriană la o oază anti-sărăcie [Savaliada – from an anti-aircraft military unit to an anti-poverty oasis]

O unitate militară de 100,000 metri pătraţi este pe cale să devină un sat sustenabil pentru oameni dezavantajaţi de toate vârstele, graţiei unui ambiţios proiect al Fundaţiei pentru Copii şi Vârstnici ‘Sf. Sava de la Buzău’.

Aceasta este ştirea bună (în răspăr cu ştirile rele care ne asaltează de pretutindeni) faţă de care am încercat să sensibilizez cel puţin 800 de persoane (cei mai mulţi dintre ei destinatari necunoscuţi sau vag cunoscuţi de pe net), prin e-mailuri şi telefoane.

Numai până acum, în vreo două săptămâni. Aş zice că sunt de-abia la început, inclusiv cu referirile la acest subiect (cam întârziate) pe blog :-) În sfârşit, pare-se că a dat Domnul să fac şi eu ceva cu adevărat util prin MunteanUK :-)

Nu este o simplă ştire care să mă fi impresionat, aşadar să scriu despre ea, ci este ştirea din care chiar am ajuns să fac parte, ca voluntar în slujba Fundaţiei.

La întrebarea cum am ajuns în acest rol n-aş putea răspunde altfel decât exclamând: Mare este Dumnezeu! Este un dar de Sus, necăutat, venind pe neaşteptate şi umplându-mă de bucurie şi însufleţire, ca tot ce vine în mod autentic de la El.

De două decenii, prin dedicarea voluntarilor, dărnicia sponsorilor şi îngăduinţa celor care ar fi putut pune beţe în roate – şi, peste toate, unindu-le tainic, prin lucrarea lui Dumnezeu – Fundaţia a adus la viaţă multe proiecte în slujba celor dezavantajaţi.

A venit vremea ca experienţa acestor succese (de mai mică anvergură în comparaţie cu ce se vrea acum) să fie valorificată într-un mare proiect unic în România – Savaliada.

Un centru social pentru toate vârstele, denumit după ocrotitorul organizaţiei, Sf. Mucenic Sava de la Buzău, şi inspirat de vasiliadele fondate de Sf.Vasile cel Mare. Pentru cititori fideli şi oricine ar poposi pe aici, iată povestea proiectului...

A fost cândva, pe când România mai avea avea un sistem coerent de apărare antiaeriană,  o unitate de rachete, lângă comuna Baba Ana (jud. PH, la graniţa cu jud. BZ). Până în 2002, rachetele de acolo protejau instalaţiile petroliere de la Ploieşti.

Dar, din moment ce petrolul nu mai este al nostru, ci al Austriei, iar de apărat, chipurile, ne apără NATO – o fi incorect politic să le zic fazani celor care mai cred vrăjeala?! – s-a hotărât că nu mai avem nevoie de bătrânele rachete de provenienţă sovietică.

Militarii au fost răsfiraţi pe la alte unităţi sau disponibilizaţi, iar UM 02331 – cotropită de arbori, arbuşti şi buruieni... Vreme de zece ani, aici nu s-a mai întâmplat nimic, până ce Fundaţia a primit în concesiune terenul.

Peste zece clădiri (unele în stare bunicică, altele aproape surpate), plus livadă, păşune, pădure – toate la dispoziţia Fundaţiei timp de 25 de ani, cu drept de prelungire pe termen nelimitat dacă se păstrează destinaţia de aşezământ social.

Un loc în care mai marii lumii ar face lagăre pentru nedoriţii societăţii, dar unde Fundaţia face taman altceva – nu un adăpost de asistaţi, ci un sat plin de viaţă, care să se susţină prin mici activităţi economice, şi unde oamenii defavorizaţi să îşi recapete demnitatea, să simtă că, într-adevăr, contează unii pentru alţii.

Vârstnici abandonaţi, mame izgonite de acasă cu copiii, orfani, tineri ieşiţi din sistemele de plasament şi alţi oameni împinşi către periferia societăţii noastre (care aleargă cu limba scoasă după o bunăstare nemilos de iluzorie) vor avea şansa unei vieţi demne.

Ei vor locui împreună, vor socializa şi vor avea parte de asistenţă medicală, programe educaţionale, activităţi sportive şi culturale, consiliere socială şi servicii religioase într-o biserică închinată Sf.Voievod Ştefan cel Mare.

De s-or găsi între beneficiari şi eterodocşi, atei, agnostici şi alţi (îşi zic ei) liber cugetători – n-au decât să stea la umbră ori să-şi facă de lucru. După ce vor fi primiţi în Savaliadă, nici nu vor fi daţi afară din pricini de conştiinţă, nici obligaţi să asiste la slujbe.

Mâna întinsă în numele Sf. Sava de la Buzău, în numele lui Hristos-Dumnezeul nostru nostru nici nu se retrage, odată oferită, nici nu constrânge pe nimeni. Dintotdeauna, Fundaţia Sf. Sava a fost alături de cei nevoiaşi, indiferent de religie sau etnie.

Din altă privinţă, prosperitatea n-ar trebui să pice din cer în Savaliadă. Oricine poate (doar în măsura în care poate) va fi poftit să lucreze – la microferma cu sere de legume, brutărie, bucătăria cantinei cu 90 de locuri pe serie, crescătoria de ciuperci sau făbricuţa de vitralii.

Va mai fi destul de lucru la îngrijirea iazurilor cu peşte, la întreţinerea clădirilor şi a aleilor, la curăţenie sau la asistarea celor în nevoie: vârstnici, copii şi bolnavi.  Se doreşte inclusiv construirea unui centru de îngrijiri paleative. 

Nu vă vine să credeţi că în România, de unde mai toată lumea vrea să sară care-încotro, ca de pe o corabie în derivă, din ţara lui “nu mă priveşte”, a lui “mie să-mi fie bine”, a borfaşilor semizei, a sfertodocţilor lideri de opinie sau a divelor cu piept (şi neuroni?!) de plastic, cineva mai visează să creeze o oază de viaţă demnă, de veritabilă comuniune, pentru cei nebăgaţi în seamă?

Pare cuiva greu de crezut? Tot aşa or fi părut cândva şi cele trei aşezăminte pentru vârstnici de la Câmpeni, Ulmeni şi Năieni (jud. BZ), şi cele două tabere pentru copii defavorizaţi de la Bisoca (BZ) şi Maliuc (în Delta Dunării, TL), unde ajung gratuit peste 2,000 de tineri vizitatori în fiecare an!

Poate par ceva mai plauzibile cele două centre de zi pentru copii (în Buzău şi la Bisoca) sau centrul de urgenţă pentru victimele violenţei domestice, centrul de calificare profesională, ceainăria şi biblioteca de carte religioasă (toate la sediul din Buzău)?

De-a dreptul şocant pentru cei care cred că fără (mulţi) bani nu se poate face nimic în România (sau nicăieri pe lume) ar putea părea următorul detaliu.

Toate cele enumerate există fără vreun mare finanţator, în afara Celui din ceruri, Care a lucrat prin sponsori inimoşi şi discreţi (care puteau să fi susţinut vreo cauză cu mai multă vizibilitate) şi o mare familie de voluntari de toate vârstele!

Încă pare incredibil ce spun? Veniţi şi vedeţi! Despre cum lucruri aparent imposibile devin perfect posibile în cadrul Fundaţiei, sugerez două explicaţii.

Una lumească, prin vorbele lui John Lennon (pe care l-am mai citat eu aici şi aici): “Un vis pe care îl visezi singur este doar un vis. Un vis pe care îl visezi împreună cu cineva este realitate”.

Una dumnezeiască, rostită de nimeni altul decât Însuşi Fiul lui Dumnezeu: “Unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor”.

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Yearning for a return to Holy Mount Athos [Dor de o întoarcere în Sfântul Munte Athos]

Billions of people living on earth may have never heard of this place, although they may owe their lives to the prayers rising without cease to the Lord from there.

Out of the much fewer people who are aware of Holy Mount Athos’ existence, many may have diverging opinions. They are far from understanding what it is.

At best, some found it fit to give it as an example of an unique cultural heritage of humanity and make it a topic of an international conference reaching its third edition in 2013.

Some see it merely as a historic relic, a monastic republic with a special autonomous status within Greece, which shouldn’t burden the country’s budget anymore.

Others see it as an outpost of gender segregation, as women have not been officially allowed on the peninsula since 1060. Actually, the ban was a few centuries old by then.

Anyway, not a human law, but the Most Holy Mother of God (Theotokos) was the one who forbade the entry of women in this spiritual oasis reserved to men.

Beyond truncated perspectives like the above, Holy Mount Athos is incomprehensibly more than just a physical place, it’s a trancendental reality, a gateway to the Kingdom of God.

Every day, and especially every night, mankind (not just the Orthodox believers) is kept alive by the prayers of the fewer than 2,000 monks living on this Holy Mountain.

It’s not the sort of comforting prayer for those who have already been striken by misfortunes, but the kind of prayer preventing bad things to happen to our gone mad world.

To our secular contemporaries this makes no sense. How could prayers – seen as nothing more than meaningless words sent to a hypotethical God – actually work, they ask?

For me, all three things that I had been told about the Holy Mountain before visiting it appear to have already come true or are in the process of turning into reality…

First: one visit is not enough to understand such a realm where the earth briges the sky; no matter how much you discovered, you’d still feel that there’s so much more to find out.

Second: equally true was the warning that, after having set foot there once, you’d be yearning for another visit. And another, and another, and another…

Third: implacably, as soon as you get there, you’re off for a life-changing experience. Although this change may not happen instantaneously, it will certainly come.

Even if it were to take years before fully sprouting in your heart – assuming you’re not totally heartless – you can’t avoid the feeling that change (hopefully for the better) is on the way…

[For all the posts on this blog go to/Pentru toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Demnitate grecească [Greek dignity]

Nu ţine de foame şi nu garantează fericirea. Nici măcar aici şi acum, darămite dincolo. Din păcate, de-a lungul veacurilor, mulţi au fost cei care şi-au vândut sufletul pentru un pumn de aur sau echivalentul lui în bani.

Munţi de cadavre s-au ridicat pentru ca unii să-şi potolească setea de aur, Imperiul Roman a invadat Dacia pentru aurul său şi, mai aproape de noi, temple ale civilizaţiei bunului plac, precum California, s-au născut ca urmare a unei goane după aur.

La ce boală grea este nebunia aurului, nu este de mirare că, la Roşia Montană, unii îşi vând până şi morţii din cimitire. Sătulul nu crede flămândului, mi s-ar putea spune, dar scopul meu nu este a judeca pe cineva.

Nu vreau să-i condamn pe cei în a căror piele nu mă pot pune, stând comfortabil şi scriind pe net. Nu pot decât să mă întristez – la fel ca Octavian Goga (“poetul pătimirii noastre”, asasinat ca toţi rostitorii de adevăruri) – trăind în ţara aceasta în care, deşi “munţii noştri aur poartă, noi cerşim din poartă în poartă”.

Vreau doar să ofer un contraexemplu. Venit de acolo de unde poate ne-am aştepta mai puţin, din Grecia – căci pe locuitorii acestei ţări (greci/eleni) îi ştim, din istorie şi din propaganda ultimilor ani, drept un arhetip de oameni... puşi pe căpătuială.

Cu un talent înnăscut de a scoate bani din piatră seacă, leneşi, profitori, prea iubitori de sine, aroganţi, nedemni de încredere nici când vin cu daruri. Aşa suntem tentaţi să-i catalogăm când ne fixăm excesiv atenţia pe sâmburii de adevăr care au generat aceste nemăgulitoare etichete.

Dar sunt doar sâmburi, o potenţialitate care se poate întrupa uneori în rău, dar alteori în bine. Altfel, cum s-ar fi putut ca din mijlocul acestei naţiuni să se ridice atâţia Sfinţi, care cu nemărginită generozitate îşi dăruiesc ajutorul întregii lumi?

Din exact aceiaşi sâmburi ai firii specific greceşti răsar tulpini care, neîngrijite bine, pot duce la trufie. Însă, de pe aceleaşi mlădiţe, pot răsări şi florile demnităţii, care par să se fi rărit cumplit pe meleagurile româneşti.

Un asemenea exemplu de demnitate am întâlnit, în această primăvara, la Ierissos, orăşel din nordul Greciei aflat foarte aproape de Sf. Munte Athos şi de peninsula turistică Halkidiki.

Şi aici, la fel ca la Roşia Montană, un balaur capitalist (Eldorado Gold, tot din Canada) vrea să înghită munţii cu totul pentru a scoate aur, cu riscul – nu pentru sine, ci pentru cei din calea sa! – să distrugă natura lăsată de Dumnezeu, istoria locurilor şi destinele oamenilor.

Procesul de exploatare presupune a toca milioane de tone de rocă (şi, inevitabil, tot ce s-ar afla la nivelul solului), a le îmbiba cu cianură, a extrage aurul şi a deversa mâlul otrăvitor acolo unde odinioară creşteau stejari şi fagi, unde zburdau iezi, se jucau copii ori se odihneau turişti.

Câţiva ani de ‘succes economic’ (?!), care ar aduce bani pentru plata datoriilor şi a scoate ţara din criză, insistă Guvernul de la Atena care a vândut deja dreptul de devastare asupra a 317 km pătraţi din teritoriul ţării.

Aceleaşi promisiuni nefondate de rezolvare a problemelor ţării graţie aurului care va intra în buzunarele străinilor, precum vin de la Victor Ponta. Nici nu ştii cine pe cine plagiază la minciuni, Guvernul grec pe cel român sau viceversa :-(

Mai ales că redevenţele Guvernului elen vor fi de 0%, dreptul de exploatare a fost cedat corporaţiei miniere pentru numai 11 milioane de euro (de peste zece ori mai puţin decât valoarea estimată a minereurilor) iar capitalul grec la firma care va scoate efectiv aurul (Hellenic Gold) este de 5%.

Minciuna cea mai mai neruşinată se referă la crearea de locuri de muncă. Nu vor fi mai mult de câteva sute (5,000 – cea mai fantezistă previziune), în timp ce toate riscurile ecologice pe care le presupun doar mina de la Skouries pun în pericol vreo 50,000 de locuri de muncă în agricultură, turism şi alte servicii!

Or, nici de-ar fi mai multe joburi şi alte beneficii, localnicii nu vor să li se distrugă mediul de viaţă. Nu mai puţin vânduţi ca vitele, precum românii – de către cei care chemaţi să-i apere, guvernanţii lor – grecii nu vor să se lase duşi la abator.

Nu vor să-şi pună singuri la gât laţul progresului, ci se străduiesc să blocheze pe orice cale începerea exploatării. Din februarie până în aprilie au avut circa o sută de oameni arestaţi dintre ei. Aveau să fie ulterior eliberaţi, altfel se înteţeau protestele.

De nenumărate ori, au blocat drumurile şi au îndurat bastoane şi gaze lacrimogene, fără a beneficia vreodată de atenţia mass media pe măsura hotărârii lor de a lupta. Tot la fel ca în România, media din Grecia se află pe ştatul de plată al hapsânilor căutători de aur.

În condiţiile în care piaţa de publicitate este în cădere, Hellenic Gold a pompat 630,000 euro în reclame doar între ianuarie şi martie 2013. Şi este suspectată că a cumpărat 10,000 de like-uri pe Facebook. (sursa)

Lăsaţi de izbelişte de conducerea ţării şi asaltaţi de o maşinărie de propagandă infernală, localnicii nu se lasă (+ alte relatări: aici şi aici) şi au ajuns până la a-i sechestra pe angajaţii companiei miniere, a-i stropi cu benzină şi a-i ameninţa că le dau foc.

A ne ascunde după perdeaua corectitudinii politice şi a spune că aceste forme de protest sunt condamnabile n-ar fi decât o imensă ipocrizie. Asemenea presiuni extreme asupra oamenilor atrag reacţii extreme şi mult mai vinovaţi sunt aceia care şi-au adus semenii în pragul disperării…

Pe de altă parte, ar fi greşit să se creadă că doar vreo mică şleahtă de huligani s-ar pune în calea progresului… Nu-i vorba de turbulenţi de profesie (stângişti, anarhişti, anti-capitalişti) care se remarcă mereu la demonstraţiile de la Atena şi Salonic, ci de comunităţi întregi.

De pildă, am intrat în vorbă cu cei care păzeau baricadele (ridicate din vehicule puse de-a curmezişul drumului, mormane de pământ, cauciucuri etc) în Ierissos. Foarte paşnici – câtă vreme nu se trage cu gaze lacrimogene asupra lor! – prietenoşi, exprimându-şi regretul că toată lumea trebuie să sufere din cauza blocajelor rutiere, dornici de a împărtăşi motivele lor.

Erau şi câţiva motociclişti cu mutre de rockeri fioroşi între ei, dar covârşitoarea majoritate din 250-300 de persoane erau oameni obişnuiţi, de toate vârstele, veniţi cu mic cu mare (fiica + mama + bunica!), inclusiv familii cu bebeluşi în braţe sau în cărucior.

Fără încrâncenare, ieşiţi ca la mare un picnic, chiar având sub un cort apă şi gustări. Relaxaţi, dar conştienţi că trebuie să se afle acolo, pe baricade, că în faţa lor se află o problemă de viaţă şi de moarte şi că nu au unde să se ascundă de ea.

Deschişi la vorbă şi la a se lăsa fotografiaţi, dar cu rugămintea să nu le apară chipurile pe net, o parte dintre protestatari erau mai la curent cu ce se întâmplă la Roşia Montană decât or fi mulţi români care se informează doar din regurgitaţiile mass media şi de pe Facebook.

Foarte bine organizaţi, locuitorii din zonă au o istorie a unor proteste reuşite: “În ultima decadă, am blocat cu succes toate exploatările care au fost permise” (de către Guvern), declara o reprezentantă a mişcării Anti-Gold Greece. (sursa)

Deocamdată, le-a reuşit întârzierea proiectului minier aprobat în 2011. Poate vor fi învinşi şi nevoiţi să-şi părăsească locurile natale, căci lăcomia multora pentru aurul din nordul Greciei, aflat inclusiv sub mânăstirile din Sf. Munte Athos, este diabolică.

Cum pot oamenii simpli, bunici şi nepoţi din Ierissos, să reziste nedreptăţii instituţionalizate, specifice lagărului socialist sau Germaniei naziste, nu prosperei Uniuni Europe, chipurile bazate pe drepturile omului, protecţia mediului, dreptate socială etc?

Chiar bătăioşi fiind (faţă de credulii de la Roşia Montană), ei riscă să devină, practic, nişte refugiaţi în interiorul UE, victime ale ideologiei bunăstării economice – care le este rezervată stăpânilor, nu sclavilor.

Sigur vor fi scoşi ţapi ispăşitori pentru îndărătnicia Greciei, care nu vrea nici acum să se vândă de tot. Sau, poate, fie şi scăpând de urgia Eldorado Gold, vor avea alte nenorociri de înfruntat (precum în 1932).

Însă poziţia demnă pe care se aşază în faţa acestor vremuri tot mai grele îi face un model demn de urmat în România, unde suntem prea îmbibaţi de convingerea mioritică potrivit căreia “capul plecat, sabia nu-l taie”. “Dar nici soarele nu-l vede”, continuă proverbul…

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]