Yearning for a return to Holy Mount Athos [Dor de o întoarcere în Sfântul Munte Athos]

Billions of people living on earth may have never heard of this place, although they may owe their lives to the prayers rising without cease to the Lord from there.

Out of the much fewer people who are aware of Holy Mount Athos’ existence, many may have diverging opinions. They are far from understanding what it is.

At best, some found it fit to give it as an example of an unique cultural heritage of humanity and make it a topic of an international conference reaching its third edition in 2013.

Some see it merely as a historic relic, a monastic republic with a special autonomous status within Greece, which shouldn’t burden the country’s budget anymore.

Others see it as an outpost of gender segregation, as women have not been officially allowed on the peninsula since 1060. Actually, the ban was a few centuries old by then.

Anyway, not a human law, but the Most Holy Mother of God (Theotokos) was the one who forbade the entry of women in this spiritual oasis reserved to men.

Beyond truncated perspectives like the above, Holy Mount Athos is incomprehensibly more than just a physical place, it’s a trancendental reality, a gateway to the Kingdom of God.

Every day, and especially every night, mankind (not just the Orthodox believers) is kept alive by the prayers of the fewer than 2,000 monks living on this Holy Mountain.

It’s not the sort of comforting prayer for those who have already been striken by misfortunes, but the kind of prayer preventing bad things to happen to our gone mad world.

To our secular contemporaries this makes no sense. How could prayers – seen as nothing more than meaningless words sent to a hypotethical God – actually work, they ask?

For me, all three things that I had been told about the Holy Mountain before visiting it appear to have already come true or are in the process of turning into reality…

First: one visit is not enough to understand such a realm where the earth briges the sky; no matter how much you discovered, you’d still feel that there’s so much more to find out.

Second: equally true was the warning that, after having set foot there once, you’d be yearning for another visit. And another, and another, and another…

Third: implacably, as soon as you get there, you’re off for a life-changing experience. Although this change may not happen instantaneously, it will certainly come.

Even if it were to take years before fully sprouting in your heart – assuming you’re not totally heartless – you can’t avoid the feeling that change (hopefully for the better) is on the way…

[For all the posts on this blog go to/Pentru toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Demnitate grecească [Greek dignity]

Nu ţine de foame şi nu garantează fericirea. Nici măcar aici şi acum, darămite dincolo. Din păcate, de-a lungul veacurilor, mulţi au fost cei care şi-au vândut sufletul pentru un pumn de aur sau echivalentul lui în bani.

Munţi de cadavre s-au ridicat pentru ca unii să-şi potolească setea de aur, Imperiul Roman a invadat Dacia pentru aurul său şi, mai aproape de noi, temple ale civilizaţiei bunului plac, precum California, s-au născut ca urmare a unei goane după aur.

La ce boală grea este nebunia aurului, nu este de mirare că, la Roşia Montană, unii îşi vând până şi morţii din cimitire. Sătulul nu crede flămândului, mi s-ar putea spune, dar scopul meu nu este a judeca pe cineva.

Nu vreau să-i condamn pe cei în a căror piele nu mă pot pune, stând comfortabil şi scriind pe net. Nu pot decât să mă întristez – la fel ca Octavian Goga (“poetul pătimirii noastre”, asasinat ca toţi rostitorii de adevăruri) – trăind în ţara aceasta în care, deşi “munţii noştri aur poartă, noi cerşim din poartă în poartă”.

Vreau doar să ofer un contraexemplu. Venit de acolo de unde poate ne-am aştepta mai puţin, din Grecia – căci pe locuitorii acestei ţări (greci/eleni) îi ştim, din istorie şi din propaganda ultimilor ani, drept un arhetip de oameni... puşi pe căpătuială.

Cu un talent înnăscut de a scoate bani din piatră seacă, leneşi, profitori, prea iubitori de sine, aroganţi, nedemni de încredere nici când vin cu daruri. Aşa suntem tentaţi să-i catalogăm când ne fixăm excesiv atenţia pe sâmburii de adevăr care au generat aceste nemăgulitoare etichete.

Dar sunt doar sâmburi, o potenţialitate care se poate întrupa uneori în rău, dar alteori în bine. Altfel, cum s-ar fi putut ca din mijlocul acestei naţiuni să se ridice atâţia Sfinţi, care cu nemărginită generozitate îşi dăruiesc ajutorul întregii lumi?

Din exact aceiaşi sâmburi ai firii specific greceşti răsar tulpini care, neîngrijite bine, pot duce la trufie. Însă, de pe aceleaşi mlădiţe, pot răsări şi florile demnităţii, care par să se fi rărit cumplit pe meleagurile româneşti.

Un asemenea exemplu de demnitate am întâlnit, în această primăvara, la Ierissos, orăşel din nordul Greciei aflat foarte aproape de Sf. Munte Athos şi de peninsula turistică Halkidiki.

Şi aici, la fel ca la Roşia Montană, un balaur capitalist (Eldorado Gold, tot din Canada) vrea să înghită munţii cu totul pentru a scoate aur, cu riscul – nu pentru sine, ci pentru cei din calea sa! – să distrugă natura lăsată de Dumnezeu, istoria locurilor şi destinele oamenilor.

Procesul de exploatare presupune a toca milioane de tone de rocă (şi, inevitabil, tot ce s-ar afla la nivelul solului), a le îmbiba cu cianură, a extrage aurul şi a deversa mâlul otrăvitor acolo unde odinioară creşteau stejari şi fagi, unde zburdau iezi, se jucau copii ori se odihneau turişti.

Câţiva ani de ‘succes economic’ (?!), care ar aduce bani pentru plata datoriilor şi a scoate ţara din criză, insistă Guvernul de la Atena care a vândut deja dreptul de devastare asupra a 317 km pătraţi din teritoriul ţării.

Aceleaşi promisiuni nefondate de rezolvare a problemelor ţării graţie aurului care va intra în buzunarele străinilor, precum vin de la Victor Ponta. Nici nu ştii cine pe cine plagiază la minciuni, Guvernul grec pe cel român sau viceversa :-(

Mai ales că redevenţele Guvernului elen vor fi de 0%, dreptul de exploatare a fost cedat corporaţiei miniere pentru numai 11 milioane de euro (de peste zece ori mai puţin decât valoarea estimată a minereurilor) iar capitalul grec la firma care va scoate efectiv aurul (Hellenic Gold) este de 5%.

Minciuna cea mai mai neruşinată se referă la crearea de locuri de muncă. Nu vor fi mai mult de câteva sute (5,000 – cea mai fantezistă previziune), în timp ce toate riscurile ecologice pe care le presupun doar mina de la Skouries pun în pericol vreo 50,000 de locuri de muncă în agricultură, turism şi alte servicii!

Or, nici de-ar fi mai multe joburi şi alte beneficii, localnicii nu vor să li se distrugă mediul de viaţă. Nu mai puţin vânduţi ca vitele, precum românii – de către cei care chemaţi să-i apere, guvernanţii lor – grecii nu vor să se lase duşi la abator.

Nu vor să-şi pună singuri la gât laţul progresului, ci se străduiesc să blocheze pe orice cale începerea exploatării. Din februarie până în aprilie au avut circa o sută de oameni arestaţi dintre ei. Aveau să fie ulterior eliberaţi, altfel se înteţeau protestele.

De nenumărate ori, au blocat drumurile şi au îndurat bastoane şi gaze lacrimogene, fără a beneficia vreodată de atenţia mass media pe măsura hotărârii lor de a lupta. Tot la fel ca în România, media din Grecia se află pe ştatul de plată al hapsânilor căutători de aur.

În condiţiile în care piaţa de publicitate este în cădere, Hellenic Gold a pompat 630,000 euro în reclame doar între ianuarie şi martie 2013. Şi este suspectată că a cumpărat 10,000 de like-uri pe Facebook. (sursa)

Lăsaţi de izbelişte de conducerea ţării şi asaltaţi de o maşinărie de propagandă infernală, localnicii nu se lasă (+ alte relatări: aici şi aici) şi au ajuns până la a-i sechestra pe angajaţii companiei miniere, a-i stropi cu benzină şi a-i ameninţa că le dau foc.

A ne ascunde după perdeaua corectitudinii politice şi a spune că aceste forme de protest sunt condamnabile n-ar fi decât o imensă ipocrizie. Asemenea presiuni extreme asupra oamenilor atrag reacţii extreme şi mult mai vinovaţi sunt aceia care şi-au adus semenii în pragul disperării…

Pe de altă parte, ar fi greşit să se creadă că doar vreo mică şleahtă de huligani s-ar pune în calea progresului… Nu-i vorba de turbulenţi de profesie (stângişti, anarhişti, anti-capitalişti) care se remarcă mereu la demonstraţiile de la Atena şi Salonic, ci de comunităţi întregi.

De pildă, am intrat în vorbă cu cei care păzeau baricadele (ridicate din vehicule puse de-a curmezişul drumului, mormane de pământ, cauciucuri etc) în Ierissos. Foarte paşnici – câtă vreme nu se trage cu gaze lacrimogene asupra lor! – prietenoşi, exprimându-şi regretul că toată lumea trebuie să sufere din cauza blocajelor rutiere, dornici de a împărtăşi motivele lor.

Erau şi câţiva motociclişti cu mutre de rockeri fioroşi între ei, dar covârşitoarea majoritate din 250-300 de persoane erau oameni obişnuiţi, de toate vârstele, veniţi cu mic cu mare (fiica + mama + bunica!), inclusiv familii cu bebeluşi în braţe sau în cărucior.

Fără încrâncenare, ieşiţi ca la mare un picnic, chiar având sub un cort apă şi gustări. Relaxaţi, dar conştienţi că trebuie să se afle acolo, pe baricade, că în faţa lor se află o problemă de viaţă şi de moarte şi că nu au unde să se ascundă de ea.

Deschişi la vorbă şi la a se lăsa fotografiaţi, dar cu rugămintea să nu le apară chipurile pe net, o parte dintre protestatari erau mai la curent cu ce se întâmplă la Roşia Montană decât or fi mulţi români care se informează doar din regurgitaţiile mass media şi de pe Facebook.

Foarte bine organizaţi, locuitorii din zonă au o istorie a unor proteste reuşite: “În ultima decadă, am blocat cu succes toate exploatările care au fost permise” (de către Guvern), declara o reprezentantă a mişcării Anti-Gold Greece. (sursa)

Deocamdată, le-a reuşit întârzierea proiectului minier aprobat în 2011. Poate vor fi învinşi şi nevoiţi să-şi părăsească locurile natale, căci lăcomia multora pentru aurul din nordul Greciei, aflat inclusiv sub mânăstirile din Sf. Munte Athos, este diabolică.

Cum pot oamenii simpli, bunici şi nepoţi din Ierissos, să reziste nedreptăţii instituţionalizate, specifice lagărului socialist sau Germaniei naziste, nu prosperei Uniuni Europe, chipurile bazate pe drepturile omului, protecţia mediului, dreptate socială etc?

Chiar bătăioşi fiind (faţă de credulii de la Roşia Montană), ei riscă să devină, practic, nişte refugiaţi în interiorul UE, victime ale ideologiei bunăstării economice – care le este rezervată stăpânilor, nu sclavilor.

Sigur vor fi scoşi ţapi ispăşitori pentru îndărătnicia Greciei, care nu vrea nici acum să se vândă de tot. Sau, poate, fie şi scăpând de urgia Eldorado Gold, vor avea alte nenorociri de înfruntat (precum în 1932).

Însă poziţia demnă pe care se aşază în faţa acestor vremuri tot mai grele îi face un model demn de urmat în România, unde suntem prea îmbibaţi de convingerea mioritică potrivit căreia “capul plecat, sabia nu-l taie”. “Dar nici soarele nu-l vede”, continuă proverbul…

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]