God’s place in a humanist society (7) [Locul lui Dumnezeu într-o societate umanistă]

Not only that this building doesn’t resemble a ‘church’ – it looks rather like an ancient temple or any secular administrative building, doesn’t it? – but maybe it doesn’t even claim to be a ‘church’.

According to the words at the entrance, “all who seek spiritual meaning in life” + “all who believe that religion is wider than one faith” are welcome to attend the… meetings, as they aren’t hypocritical to call them ‘services’.

Well, I guess it’s no secret that I didn’t see myself as part of those ‘all welcome’, and I wasn’t curious to enter. I’d rather stick to my One and Only Church of our Lord Jesus Christ.

It may not make me a better person, but I feel like I should shout it every time I’m passing by a devilish trap like the one in these pictures… “wake up, folks, there’s only only One Church, why are you wasting your lives on these surrogates?”

Be I regarded as ‘intolerant bigot’, whom these ‘open-minded’ unitarians could feel pity for or despise, but I want to stick to Christ’s only Church. There’s no alternative way to salvation, nor a multitude of possible ways like it’s fashionable to believe today.

If you don’t believe that ‘brotherhood-of-all-religions crap’, you’re politically incorrect, and Big Brother may soon consider you a ‘threat’ to the welfare of a democratic society.

One day, claiming that there is One Lord, One Faith, One Baptism, and also One Church may be a crime, both in the irreligious West, and maybe even within orthodox countries, where some people are not holding on to the Truth defended by our ancestors.

Nevertheless, as long as I freely can, I feel it’s my duty to warn everyone in search of a spiritual meaning not to go to such a ‘church’. And I assume it’s obvious why I’m not giving any links…

I’m only quoting what you can find there on a Sunday, instead of a Divine Liturgy – which is a meeting with Christ: “themed meeting with music, reflection, readings and commentary”.

Don’t worry of getting bored, as the next meeting has a slightly different agenda: “talk on a religious/spiritual subject followed by informal discussion.”

Nor should you worry about getting up early, as you can reserve the whole morning for ‘having fun’. You are supposed to be there in the afternoon, at 14:45.

Finally, don’t claim it’s too tiring to attend meetings which are held only every fortnight! Oh, that’s such a comfortable way of becoming a better human being or to achieve ‘spiritual growth’ as they call it!

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Din raidurile mele prin inima Scoţiei (9) [From my forays into Scotland's heartland]

În locşorul de faţă (de numai câţiva metri pătraţi), situat în inima capitalei scoţiene, poţi intra şi ca într-un muzeu gratuit, şi ca într-o secţie de poliţie propriu-zisă.

Desigur, una în care vei găsi de serviciu un singur ofiţer şi nu chiar non-stop. El este, totodată, custode de muzeu, căruia poţi şi să-i reclami pe bune o infracţiune căreia i-ai fost victimă.

Dacă nu ai plângeri, poţi să-i ceri vreun sfat. Ori răspunsul căutat se află în vreuna dintre broşurile disponibile acolo, după cum arată a opta imagine din cele care ilustrează acest episod.

Pe dinafară, nu arată deloc atrăgător – asemenea altor prăvălioare şi localuri de pe Royal Mile – încât să fii îmbiat să intri. Dar, negreşit, cuvintele “POLICE CENTRE” îţi vor atrage atenţia.

Înăutru, poţi face poze alături de cinci manechine îmbrăcate în uniforme din vremuri apuse până în zilele noastre ori să citeşti mici povestioare despre răufăcători celebri din Edinburgh.

Scoţienii au o pasiune bolnavă pentru cultivarea memoriei acestor personaje care au sfârşit în ştreang, despre care s-au scris nenumărate cărţi şi au încă numele lipite pe suveniri. Mai mult, există şi baruri care le poartă numele.

Pe scurt (în cel mult 200-300 de cuvinte), poţi afla povestea acestor caractere sinistre, precum Burke and Hare, criminali în serie care ucideau pentru a vinde cadavre pentru disecţie unui profesor de anatomie…

…evident, cu aşa ‘furnizori’, nici profu’ ăla nu era mai mult decât un antropolog rasist, dar nu ştiu dacă aceste detalii le mai consemnează filmele (vezi aici şi aici) pe această temă.

Poate şi mai interesant este să pui mâna pe nişte exponate nelipsite din activităţile judiciare dintotdeauna (cătuşe şi bastoane) ori să te aşezi pe băncuţa unde, cu un mănunchi de nuiele, pungaşii îşi primeau cândva osânda.

În fine, poate că peste ani şi ani, vreun cititor de-al meu mă va găsi şi amintirea trecerii mele pe acolo în caietul de amintiri al muzeului – click pe cea de-a noua imagine.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Is the UK such a bad place to live in? [Este UK un loc atât de rău în care să trăieşti?]

According to a study made by these guys, the answer to the title-question is obviously positive, and there are at least nine European countries (why precisely nine or why so few?!) where it’s better to live than in Britain.

I guess it’s not a surprise that, time and again, France it’s not simply ahead of Britain. Once more, the ‘bloody French’ are number one; they have the best quality of life, compared to all EU’s big nations.

If France’s leading place isn’t a surprise, some of the other countries where life appears to be better than in the UK could twist the knife in some proud Britons’ wounded egos…

This is the list: 1. France, 2. Spain, 3. Denmark, 4. Netherlands, 5. Germany, 6. Poland, 7. Italy, 8. Sweden, 9. Ireland, and… 10. UK.

How much better can life be in the Eastern lands of Germany? Isn’t Spain’s economic boom over, and the unemployment rate increasing rapidly? Doesn’t Italy have one of the weakest economies in the Euro Zone? Or what about the poor Poles who were flocking to Britain until a year ago?

Questions like the above are irrelevant, as long as, according to 17 factors – among which: net income, taxes, the cost of essential goods, working hours, holiday entitlement, life expectancy – the life of Brits is of a poorer quality than that of other nine nations in the UE (which have a total population of some 250 million).

What’s really sad is the fact that the UK had the highest net household income – £ 35,730 a year, more than £ 10,000 above the European average – but to no avail. Money simply makes no positive difference.

“There is more to good living than money and this report shows why so many Brits are giving up on the UK and heading to France and Spain”, someone from the company issuing the survey says.

Big money, biggger problems, therefore a much more complicated and unsatisfying life for many Brits. Would this be a correct diagnosis?

Most of these quality of life surveys suck, as they reduce the human to a consumer (not a soul), but there must be some truth in this one. The Brits have been earning more than many other Europeans for the past decade or so, yet this brought little – if any whatsoever! – ‘good’ in their lives.

[For all the posts on this blog go to/Pentru toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Urme româneşti pe cuprinsul UK (4) [Romanian traces throughout the UK]

În a patra sâmbătă din acest octombrie 2009 cu cinci sâmbete, va avea loc a doua ediţie a Conferinţei Studenţilor, Profesorilor şi Cercetătorilor Români din Marea Britanie pe care nu pot decât să o salut şi eu. Măcar dacă intră cineva pe blogul meu şi dă click mai departe, măcar să ştie că există aşa ceva, şi tot ar fi un folos!

În sfârşit, altceva – la care m-aş fi dus şi eu dacă mă aflam în UK la momentul desfăşurării. De fapt, cu totul altceva decât anunţurile pentru vreo seară de ‘discotecă românească’ cu care eşti îmbiat din când în când (permiteţi-mi să nu dau niciun link pe această temă).

La acest fel de evenimente ţi-ai aduce aminte exact de chestiile din România (inclusiv anumite preferinţe muzicale) de care nu vrei să-ţi aduci aminte. De ce, mă rog, ai vrea să-ţi aminteşti cum se distrează românii?

Oare măsura succesului în viaţă acesta este: cât, cum, unde, admirat de către cine etc te distrezi? De la ce anume să fii distrat? – iată o întrebare shakesperiană la care omul contemporan refuză să-şi răspundă, deşi absolut totul în viaţa oamenilor de azi depinde de răspunsul la această întrebare.

Oare mulţi imigranţi români (din UK sau de aiurea) suferă că, deşi or fi ajuns la o stabilitate în privinţa confortului material, ceva se întâmplă, încât nu se mai distrează în ţara adoptivă?

Destui imigranţi români din UK suferă de faptul că britanicii “nu se distrează” sau “n-o fac ca noi”, căci astfel de plângeri am auzit. Or fi întemeiate?! Că mie unuia britanicii (mai ales cei sub 30 de ani) , dar mai ales scoţienii mi-au părut destul de puşi pe distracţie…

În schimb, iată ca mai sunt şi împrejurări (precum această conferinţă) unde să te duci pentru că te-a luminat Dumnezeu să-ţi iei viaţa în serios. Poate sunt naiv, poate nu multă lume mai ia în serios şansa de a studia în UK, dar eu sper să fie încă majoritari cei care o fac.

Acolo, eşti între oameni care, poate (sau or fi şi ei ‘închinători la idolul distracţie’ într-o formă mai rafinată?!), au şi altceva în minte decât robia muncă-distracţie-muncă-distracţie, în care trăiesc miliarde de contemporani de-ai noştri.

Oameni cu aplecare către studiu, cu planuri, ambiţii, interese, căutări, curiozităţi, vise... La intrarea mea la facultate, una dintre dezamăgirile vieţii mele a fost să văd ce oameni goi pe dinăuntru (shallow people) ajung studenţi.

Oare ar fi temeiuri să sper că – dat fiind sistemul meritocratic din învăţământul britanic (deşi nu poate fi absolutizat, existând şi critici serioase) – numai oameni interesanţi s-or aduna la evenimentul a cărei promovare o fac acum?

Dacă n-o fi mari chestii să afli din discursuri (deşi temele îmi par interesante), cu siguranţă conferinţa aceasta este o bună oportunitate de socializare (networking), de la care un blogger fotoholic ca mine sigur ar ieşi îmbogăţit.

Evident, numai un mic vârf de aisberg din miile de studenţi şi profesori români din UK va participa. Dar mă bucur că li se oferă oportunitatea să se vadă în acest context.

Sper ca, până la urmă, din conlucrarea organizatorilor, să iasă ceva bun pe termen lung, nicidecum o ‘circotecă românească’ – lucru constatat despre împrejurări în care s-au reunit români din Spania (pe viu) şi Italia (din auzite).

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Witty bits from what I learned in the UK (11) [Vorbe de duh din ce am învăţat în UK]

I don’t know how true the next statement is, but I’ve been planning to write something on this issue ever since I heard that the House of Commons has only 450 seats in the debate chamber, although there are currently 646 mandates. Therefore, first and foremost, I humbly ask my readers to confirm as plain truth or deny as malicious myth the above piece of information. I didn’t find supporting evidence online, nor did I – to my shame! :-( – use the opportunity to verify this when I had the chance (as Chevening Fellow).

Taking the risk of this episode being rather a ‘silly bit’ than a ‘witty bit’, in case that the above information is false, I’ve still got another serious aspect to refer to. The total number of Members of Parliament (MPs) in the UK is absolutely huge, when compared to all ‘big democracies’ of the world, whilst being the greatest in the EU!

With a population of 309 million people in 2009, the USA has a Congress made up of 435 representatives, and 100 senators (+ 1, the Vicepresident).

All members of the House of Representatives are changed every two years, and a third of senators are changed every three years (although a senator stays six years in office), I personally believe it’s a pretty good parliamentary system.

Undeniably, there are voices complaining that today’s American citizens are underrepresented in their Congress, but what could the Indians say then?! There are only 802 (552 + 250) MPs elected to the Parliament of India, for a population of 1,198 billion people.

Well, if you asked Britons about their confidence in Parliament, I’m sure you’d get many people saying they feel ‘unrepresented’. Nevertheless, the figures would disagree with them, as merely feeling unrepresented cannot deny the fact that the Brits are better represented than other (most?!) nations of the world.

There are 646 MPs in the House of Commons + 757 (unelected!!!) members of the House of Lords. This makes a total of 1,403 parliamentarians having a great time on the recession stricken taxpayers’ expense :-(

I find it useless to add any of my comments, as long as I can quote some data, illustrating that there are considerably more MPs in the UK than in any other ‘big democracy’ of the EU. For instance, in Germany, the Bundestag has only 611 members, not 646 like the House of Commons!

Moreover, there are only 69 unelected members in Germany’s Bundersrat, a federal council with some (but not all!) characteristics of an upper house. In the UK’s House of Lords, there’s no limitation on the number of peers who can be part of it!

Let us not forget that Germany’s population is 82,1 million, not 61,1 million like the population of the UK. This means that there is one MP for every 121,000 German citizens, while one British MP (at least theoretically) ‘represents’ 43,500 inhabitans.

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]