Ortodoxia în Scoţia (1) [Orthodoxy in Scotland]

Umaniştii ăştia seculari cu care te întâlneşti peste tot în UK, fie că se recunosc sau nu ca atare, au golit această catedrală din Edinburgh de orice urmă de sacralitate şi au închinat-o, în locul lui Hristos, artelor spectacolului (performing arts). Ei cred că “soluţiile la problemele lumii de azi vin din gândirea şi acţiunea omului, mai degrabă decât dintr-o intervenţie divină” – zice Declaraţia lor.

Domnul să aibă milă de ei – eu cred exact invers! Nu exclud acţiunea şi gândirea omului, dar sunt convins de folosul acestora numai în măsura în care sunt îndreptate spre lucrarea poruncilor lui Dumnezeu, căci fără El chiar nu putem face nimic.

Şi cred aceasta cu tot mai multă tărie, deoarece, prin binecuvântarea Lui, cu cât văd mai multe locuri din lume, cu atât mă lămuresc tot mai bine unde şi cum ajungem de capul nostru – nicăieri, într-un hău absolut, în care nu poţi decât să dai dreptate celor ce decretează că totul este absurd. Da, fără Hristos, nimic nu are sens.

Şi să fi ajuns la renumitul Festival Internaţional de la Edinburgh, ce piesă de teatru, ce contorsionare de trupuri (dans?! – vai ce incult sunt! :-), ce distracţie, ce atelier (workshop) cultural, ce expoziţie de mâzgălituri, ce degustare de băuturi fine, ce rafinată dezbatere între intelectuali din catedrala devenită acest The Hub mi-ar fi putut mângâia sufletul mai mult decât Sfânta Liturghie?

Şi numai 150 de ani să dureze viaţa cuiva, că tot s-ar sătura (mai repede decât îşi imaginează toţi nesătulii), odată şi odată, şi de băut, şi de mâncat, şi de pipăit, şi de mirosit, şi de văzut, şi de auzit, ba încă şi de gândirea asta ca un puţ fără fund...

Totuşi, mi-a dat Domnul să găsesc, inclusiv într-un loc îndepărtat din Scoţia (Fort Augustus, în marginea sud-estică a ceea ce constituie Scottish Highlands), fraţi ortodocşi care s-au săturat la timp (pentru a câştiga vreme de pocăinţă) de idolatria acestei lumi, în care amintitele simţuri, nevoi fiziologice, plus raţiunea şi ştiinţa sunt singurii dumnezei.

Oameni obişnuiţi, mireni, între care şi un fost preot anglican, care L-au căutat pe Domnul Iisus Hristos şi au ajuns pe singura cale care poate să-i ducă la Lumina cea adevărată, în Biserica Ortodoxă!

Dacă se poate şi altfel ori dacă toate instituţiile care îşi zic biserici sunt bune, de ce tocmai la Ortodoxie?! Sau cum s-a putut ca aceşti câţiva oameni să-L vrea pe Hristos, dar nu aşa cum este ofertat de puzderia de secte neoprotestante, ci aşa cum Îl cunoaşte Biserica Ortodoxă, care a păstrat dragostea desăvârşită pentru El?!

Puţintică rabdare le cer cititorilor, căci multe aş avea să spun despre cum am găsit această părticică de Ortodoxie din Scoţia, dar nu se poate să le aştern toate deodată.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

[EN] Hail to competing sites / [RO] Salutări siteurilor concurente (1)

[EN] A nice one, the initiative of those from Tempo Advertising, to start up a team building experience in the UK, and tell about it on a blog. Apparently, it couldn’t beat in originality the team drinking experience that a coleague of mine wrote about – the most popular of todays online articles in Gândul! [RO] Simpatică iniţiativa celor de la Tempo Advertising, de a face o experienţă de team building în UK şi de a povesti despre ea pe un blog. Aparent, nu poate depăşi în originalitate experienţa de team drinking despre care a scris un coleg de-al meu – cel mai popular articol online de azi din Gândul!

[EN] However, I am wishing all the best to them. And to all conspirationist out there in the blogosphere – I really dont know anyone in this company!!! At least until now, cause maybe I'll make new friends among them through blogging :-) [RO] Totuşi, le doresc toate cele bune. Şi către toţi conspiraţioniştii ăia din blogosferă – chiar nu cunosc pe nimeni în compania asta!!! Măcar până acum, căci poate îmi voi face prieteni şi dintre ei prin blogging :-)

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/ Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

[EN] Worth trying in the UK / [RO] Merită încercat în UK (1)

[EN] As long as I can only thank the Lord for my readership’s expansion, it’s probably high time I started another series of bilingual posts. [RO] Câtă vreme pot doar să-I mulţumesc Domnului pentru extinderea audienţei mele, cred că a venit timpul să încep un alt serial de postări bilingve.

[EN] It would be about things (especially food, drink, leisure time opportunities, sites to visit etc) that are worth trying, while someone is in the UK. [RO] Va fi despre lucruri (în special mâncare, băutură, oportunităţi pentru timpul liber, locuri de vizitat) care merită încercate când cineva se află în UK.

[EN] In the meantime, I’ll also start a series about things which, in my opinion, are definitely not worth trying. [RO] În acelaşi timp, voi începe de asemenea un serial despre lucruri care, în opinia mea, clar nu merită încercate.

[EN] For the start, I’d recommend visiting a toys/childhood’s museum. In 1989, when Ceauşescu fell, one my first thoughts was “that’s good, now we will have in Romania toys like in Germany”. [RO] Pentru început, aş recomanda vizitarea unui muzeu al jucăriilor/copilăriei. În 1989, când a căzut Ceauşescu, unul dintre primele mele gânduri a fost “asta-i bine, acum o să avem în România jucării ca în Germania”.

[EN] However, up until now, nowhere in the previous 11 countries seen apart form the UK, I did get the chance to visit any such children's paradise. [RO] Totuşi, până acum, nicăieri în celelalte 11 ţări văzute în afară de UK, n-am avut şansa să vizitez un atare paradis al copiilor.

[EN] Anyway, toys like once upon a time are no longer being produced, therefore such a museum it’s a wonderful experience. [RO] Oricum, jucării ca odinioară nu se mai fabrică, aşa că un asemenea muzeu este o experienţă minunată.

[EN] There are toys that would remind anyone of their childhood or toys which few of us would imagine that they existed – such as the butchery in the first of these pictures, seen here, in a free entrance museum in Edinburgh. [RO] Există jucării care ar aminti oricui de copilărie sau jucării despre care puţini dintre noi şi-ar imagina că au existat – precum măcelăria din prima dintre aceste imagini, văzută aici, într-un muzeu cu intrare liberă din Edinburgh.

[EN] In many parts of the UK, a museum like this could be found – with model trains, dolls, little houses and palaces, small kitchens, diecast vehicules (after all, the Lesney/Matchbox brand was born in the UK!), little soldiers, farm or wild animals etc. [RO] În multe locuri din UK, un muzeu ca acesta poate fi găsit – cu trenuleţe, păpuşi, căsuţe şi palate, bucătărioare, maşinuţe de fier (la urma urmelor, brandul Lesney/Matchbox s-a născut în UK!), soldăţei, animale domestice sau sălbatice etc.

[EN] Just check here and here (London), here (Hamsphire), here (Tynemouth) or here (Brighton). [RO] Doar uitaţi-vă aici şi aici (Londra), aici (Hamsphire), aici (Tynemouth) sau aici (Brighton).

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/ Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Alcoolul ăsta, prietenul cel mai bun al britanicului? (3) [This alcohol, a Brit’s best friend?]

Cu cât străbat mai multe locuri din UK, cu atât mă conving de o realitate, pe care orice curtoazie faţă de această ţară fascinantă nu mă poate împiedica să o admit. Fără nicio îndoială, trasul la măsea a devenit pentru mulţi britanici un fel de nevoie fiziologică, încât filosofia lor de viaţă se reduce la “beau, deci exist” (I drink, therefore I am). La aceasta s-ar adăuga (dacă te mai lasă alcoolul să fii în stare; dacă nu – nu-i bai!) şi “f.., deci exist” (I f..., therefore I am).

Asta în cazul bărbaţilor, căci femeile par ceva mai complexe. Pe lângă aceleaşi dictoane, lor li se aplică şi “fac cumpărături, deci exist” (I'm shopping, therefore I am).

Oameni bogaţi sau săraci, profesori universitari (asta ştiu sigur) sau muncitori (asta spun după cum arătau), graşi sau slabi, frumoşi sau urâţi, tineri sau în vârstă, scoţieni sau englezi dau impresia că nu au altă distracţie mai mare ori scop mai înalt în viaţă decât să bea alcool – puţintel în fiecare seară, respectiv cât mai zdravăn vinerea-sâmbăta.

Desigur că ar fi o neghiobie să decretezi că toţi britanicii sunt aşa de bi- (bărbaţii) sau tri- dimensionali (femeile), însă parcă procentul de hedonişti absoluţi este incredibil de mare în această ţară.

Aceasta n-o zic cutezând eu (că tot păcătos sunt) să ofer judecăţi morale, împărţind lumea între buni şi răi, ci numai trăgând cu urechea la discuţiile din localuri şi de pe stradă, dar şi citind presa lor, faţă de care, ca peste tot în lume, publicul simte atracţia şi repulsia de care se bucură orice femeie uşoară, consumată cu nesaţ şi dispreţuită în egală măsură.

Iar asta se întâmplă numai pentru că suntem (nu pot să nu iau apărarea breslei) o oglindă fidelă a societăţii, cu bunele şi mai ales relele de care lumea se oripilează când le vede scormonite. Avem şi noi, jurnaliştii, vinovăţia noastră, cum să nu! Dar sunt convins că orice societate îşi are ziariştii, medicii, preoţii, poliţiştii şi politicienii pe care îi merită! Aceasta şi pentru că pe ceilalţi, poate mai buni, a ales să îi avorteze.

Şi ce constat din toate astea care să aibă legătură cu trasul la măsea în UK? O lume strivită în cochilia unui veşnic aici şi acum, unde nu există nici mâine, nici consecinţe, nici moarte (decât ca subiect la fel de banal precum starea vremii), nici alt dumnezeu decât “a te simţi bine”.

Peste tot, alcoolul este veşnic subiect de conversaţie, iar efectele lui asupra sănătăţii sunt mereu luate la mişto. “Bei ceva foarte dăunător pentru ficat”, mi-a spus cineva privind sucul meu de portocale.

De la 5.07 litri alcool consumaţi pe cap de britanic în 1956 s-a ajuns la 11.58 litri în 2004, zice Institutul de Studii privind Alcoolul din UK. Aşadar, statistica îmi confirmă ceea ce eu apreciez ochiometric, observând că peste tot, din puburile City-ului londonez (primul centru financiar al lumii, peste New York şi Hong Kong, pretind autorităţile locale), până acolo unde se varsă râul Ness în Marea Nordului se bea foarte mult.

Să nu mai zic de campusul Univerităţii din Sussex, unde în fiecare seară, nu doar în weekend, îţi este mult mai uşor să-i numeri pe câteva degete pe puţinii studenţi care nu cumpără alcool decât pe majoritatea celor care cumpără.

Teoretic, legea interzice consumul de alcool în public, dar Big Brother n-are ce face decât să supravegheze pe toată lumea să nu-şi dea în cap ori să nu pună bombe. Cu excepţia campusului (unde parcă nu-s aşa mulţi ochi digitali pentru supravegherea celor 10,000 de studenţi), probabil că mai multe camere i-au văzut pe toţi aceia pe care i-am văzut şi eu bând în public, dar cel puţin în chestiunea asta efectul lor descurajator mi se pare nul.

Da, s-au inventat deja camerele de supraveghere vorbitoare (aşa-zisa voce a lui Big Brother), care vor îi vor atenţiona pe cei care încalcă legea. Dar, în afara de mesaje de genul “Consumul de alcool într-un spaţiu public este interzis de lege” sau “Aţi băut prea mult, ar fi cazul să vă opriţi” ce altceva ar putea să le spună beţivilor?!

Mai mult, am auzit că legislaţia din UK permite poliţiei să-l ducă la răcoare pentru câteva ore pe unul beat pulbere chiar şi fără să se fi manifestat zgomotos. Însă nu cred să se întâmple aşa ceva. Eu unul am văzut doar cum poliţiştii îl sprijineau prieteneşte pe unul să se suie în tren, asigurându-se că amicul lui, ceva mai treaz, are să-l ducă în siguranţă acasă.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Gunoiul britanic, vedetă necontestată a CCTV [Brit trash, undisputed star of CCTV]

Văzând atâtea gunoaie pe străzile britanice, adesea ambalate frumos, dar în văzul atâtor camere de supraveghere, orice vizitator iscusit în datul cu părerea (şi n-aş zice că acesta este un sport naţional exclusiv românesc) ar putea fi tentat să decreteze că a ajuns într-o ţară mizerabilă.

Sau că cei care stau cu ochii în faţa pereţilor de monitoare unde ajung imaginile de la aceste milioane de camere CCTV (closed circuit television) nu îşi fac treaba.

Nicidecum! Aşa cum am mai scris deja, UK este o ţară destul de curată (imaginea de mai sus este de pe o arteră centrală din Edinburgh) sau măcar una în care autorităţile chiar se străduiesc să îşi facă treaba, spre deosebire de Napoli – capitala europeană a gunoaielor (mai multe detalii aici şi imagini aici). Mă abţin de la orice comentarii despre Bucureşti (că alţii se pricep mai bine la asta :-), dar nici ca Napoli nu suntem!

Gunoaiele zac de multe ori în faţa camerelor de televiziune cu circuit închis (deşi nu cred că mai mult de 24 de ore!) din pricina spaimei băgate în toată lumea de campania de atentate cu bombă din 1969-1997 instituită de Provisional IRA. Teroriştii ăia buneau bombe cu precădere în coşurile de gunoi din zone aglomerate şi erau greu de depistat.

Prin urmare, deşi aceste piese de mobilier urban nu lipsesc cu desăvârşire din UK, există multe spaţii publice unde te-ai aştepta să fie, însă nu le găseşti. Dacă vreun terorist chiar vrea să pună o bombă, sigur va găsi o modalitate de a păcăli vigilenţa autorităţilor. Însă încercarea acestora din urmă de a crea fie şi minima impresie de climat descurajant pentru răufăcători mi se pare de apreciat.

Chiar dacă este imposibil a percheziţiona preventiv toate mormanele de gunoi, măcar ai înregistrări video cu cine, unde, la ce oră şi ce anume deşeu a aruncat. Unii se simt spionaţi de Big Brother, dar mie mi se pare că numai cine ar avea de ascuns ceva. Eu unul nu găsesc loc de ironii ieftine despre gunoaiele de pe străzi în UK, mai ales că n-ar fi rău să ne mai vedem şi bârna din ochiul nostru...

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Din raidul meu prin inima Scoţiei (2) [From my foray into Scotland’s heartland]

Clădirea gotică din imagine nu mai are ceva de-a face, din 1929, cu Biserica Scoţiei, iar cu Mântuitorul Iisus Hristos probabil că de şi mai multă vreme. De sute de ani, nici ţinuturile scoţiene nu au fost ferite de zvârcolirile Reformei şi Contrareformei, astfel că, în ziua de azi, doar 65 la sută dintre locuitori se mai recunosc drept creştini.

Dintre aceştia, peste jumătate nu îşi recunosc apartenenţa la vreo denominaţie creştină anume, iar 33 la sută din totalul scoţienilor sunt la fel de seculari sau nereligioşi (irreligious - văd că respondenţii la sondaje de acest fel se feresc de cuvântul atheist/ateu) precum restul locuitorilor din UK.

În acest context de secularizare excesivă se explică de ce monumentul a devenit un soi de centru polivalent pentru evenimente culturale, cu o cafenea, săli de expoziţi şi diferite întruniri şi, practic, cartierul general al Festivalului Internaţional de la Edinburgh.

Oricine poate să-şi programeze cheful de nuntă aici ori vreo conferinţă despre dreptul la avort sau căsătoriile între homosexuali. Prespun că aşa ceva ar fi de neconceput în Irlanda, unde destui catolici mai degrabă şi-ar dărâma ei înşişi bisericile decât să le vadă desacralizate.

Ascuns de ploaie sub streaşina unui pub, aceasta (respectiv prima imagine) este depărtarea maximă la care m-am putut situa pentru a fotografia fosta catedrală.

Pentru imagini profesioniste, probabil că ori trebuie să te urci într-una din clădirile din jur, ori să nu plouă, încât să poţi îndrepta obiectivul camerei spre cer, ori să te duci pe siteul acestei catedrale devenite instituţie culturală (?! – nici nu ştiu cum să-i spun!) – The Hub.

Oricum, clădirea asta atât de posomorâtă nu mă face deloc să fiu de acord cu mulţimea de atei (sau mai bine zis idolatri care se închină sinelui) din UK care cred că tot răul din lume de la religie vine, ci îmi pare a ilustra absurdul lumii fără Dumnezeu în care trăiesc unii precum cei din Societatea Seculară Scoţiană.

Jalnice mai sunt toate ideile lor despre o etică intrisecă fiecărei fiinţe umane (dar fără ideea unui Creator, care să fi însămânţat în inima fiecăruia acestea), despre drepturile omului, libertate şi responsabilitate socială, cultivarea vieţii morale şi creative, blah, blah, blah...

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

La muncă în UK (3) [Working in the UK]

Înainte de a începe împărtăşirea impresiilor din Scoţia, cred că sunt dator cu nişte explicaţii despre această bizară activitate publicitară. Nicăieri prin lume – dacă va fi oare Scoţia al 13-lea stat independent vizitat de mine, respectiv al 28-lea membru al UE, iată un subiect demn de multe postări! – nu am mai văzut aşa ceva.

Dar, în centrul comercial al Londrei (Oxford Street, Bond Street, Regent Street, Piccadilly Circus, Hanover Square – ca să dau câteva repere), adesea dai peste oameni care nu fac altceva decât să ţină panouri publicitare. De regulă, se face reclamă unor magazine, localuri ori servicii cosmetice, dar iată că se care anunţă inclusiv reduceri la bilete de teatru.

“Păi este cea mai uşoară muncă din lume, să nu faci nimic toată ziua”, s-ar grăbi unii să spună. Este prea uşor să emiţi astfel de verdicte, înainte de a te fi pus în pielea celui care are într-adevăr nevoie de banii respectivi. Mie mi se pare degradant să stai toată ziua în marea de oameni care vin din toate părţile, să nu poţi să te mişti dintr-un perimetru dat, să înduri frigul şi înghiontirile involuntare ale trecătorilor.

Nu mai zic să te chinuie gândul că tu trebuie să stai o oră ca o statuie pentru banii pe care mulţi din jurul tău îi cheltuie în câteva secunde. De pildă, pentru un sandviş vegetarian şi un suc natural de portocale am dat vreo £ 5 – şi de asta nu recomand nimănui să intre, nici măcar aşa o dată în viaţă, într-un Starbucks din Londra!

Din vorbele unui nigerian agăţat de un astfel de panou pentru McDonalds am aflat că nu ţine de vreo strategie a reţelei de fast-food, ci de soluţia la care apelează fiecare şef de unitate, în încercarea disperată de a atrage cât mai mulţi clienţi într-o zonă unde mai sunt alte 2-3 restaurante McDonalds, plus puzderie de alte localuri.

Iar diferenţa de chirie (dintre un stabiliment cu ieşire la stradă sau unul plasat pe o străduţă lăturalnică ce dă în vreuna din cele de mai sus) probabil că se numără în suficiente sute de pounds, încât să fie rentabil să plăteşti un asemenea panou publicitar însufleţit.

Totuşi, nigerianul era mulţumit că poate pune un ban deoparte pentru a-şi deschide o afacere acasă. El scotea £ 6 pe oră, pentru numai şase ore pe zi, muncind doar de luni până vineri, dar cred că era cât se poate de sincer când spunea că vrea acasă, unde speră să se întoarcă în cel mult doi ani.

Şi probabil munceşte legal, altfel de ce ar fi fost aşa vesel să se lase tras în poză?! Pentru orice eventualitate, că niciodată nu poţi şti ce şi cum în ţara asta a lui Big Brother, mai bine să nu dau poza cu faţa lui.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Aşteptând încă revoluţia mondială... (3) [Still waiting for the world revolution...]

De câtă vreme sunt prin UK n-am văzut încă nicio manifestare publică de-a laburiştilor, de-a conservatorilor sau de-a liberal-democraţilor. În schimb, iată că dau (pentru a treia oară!!!) peste aceşti bolnavi visători – troţkişti (cum se autointitula primul cu care am vorbit), socialişti (cum zice numele partidului lor) sau comunişti (cum scrie pe drapelul din imagine).

De data asta, chiar că nu m-a mai interesat să schimb vreo vorbă cu ei, nici despre eliberarea teritoriilor palestiniene, nici despre fanatismul lor în promovarea dreptului la avort (cred că prea puţine ţări din lume or fi tot atât de pro-ucidere precum UK - vezi aici, aici, aici sau aici), nici despre Guvernul care fură clasa muncitoare.

M-am mulţumit doar cu o poză de-a steagului de tristă amintire, nu să mai fotografiez şi înfăţişarea patetică a personajelor, cam între 30 şi 55 de ani, dar semănând foarte mult cu cei care se adună să-l pupe pe Iliescu ori să îl plângă pe Ceauşescu.

Remarc doar (pentru ultima oară, sper!) politica lor de relaţii publice (public relations): tot aşa cum la Londra îşi pun taraba cu fiţuici şi petiţii, cam o dată pe săptămână, în apropiere de Oxford Street, în Glasgow îşi întind şandramaua pe Buchanan Street, probabil una dintre primele 10-20 artere comerciale ale lumii.

Carevasăzică, demonii ăştia marxiştii încearcă să mai fure câte-o ciosvârtă de la masa demonilor capitalismului consumerist tocmai de la banchetul acestora. Fără sorţi de izbândă, socot eu. Dacă primii or fi făcut o sută de milioane de victime în secolul al 20-lea, cei din urmă probabil că vor trece de pragul miliardului. Este o boală mai lentă, mai plăcută, mai rafinată, mai gustoasă decât indigestul ateism ştiinţific, dar cu siguranţă la fel de mortală.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Din raidul meu prin inima Scoţiei (1) [From my foray into Scotland's heartland]

Unii trăiesc toată viaţa într-o ţară (de pildă, în România) şi nu înţeleg nimic din ceea ce se întâmplă acolo. Aşadar cum aş cuteza eu să pretind că am înţeles câte ceva şi să-mi dau cu părerea despre Scoţia, un ţinut străbătut într-un tur de forţă, cu principalele patru destinaţii (indicate pe harta de mai sus) vizitate în numai patru zile?

Însă, fie şi cu riscul de a fi privit drept înfumuratul ăla, probabil că cel mai însemnat talant de la Dumnezeu este să povestesc despre văd şi ce aud eu însumi sau de la alţii. Asta e şi meseria mea, şi hobby-ul meu. Altceva nu ştiu să fac.

Iar din UK aş tot avea de povestit, luni întregi de acum încolo! Căci în nici un caz nu mi se pare o ţară prea cuminte (veşnica lamentaţie a imigranţilor români de peste tot, auzită şi aici!), ci una în care la tot pasul găseşti ceva din care ai avea de învăţat.

Şi tocmai de aceea m-am apucat de blogging, ca să fiu contrazis, să primesc contraexemple sau argumente suplimentare care să completeze ceea ce am surprins eu. Cum mereu este mai bine mai târziu decât niciodată, nu pot să mă bucur că, în sfârşit, am şi eu un comentariu din partea cuiva care locuieşte în UK!

Ba încă văd că am şi cititori în tot mai multe locuri din arhipelagul britanic! Potrivit counterului meu, chiar şi în aceste ultime zile în care n-am mai postat nimic văd că am accesări (nu ştiu cât m-or fi citit) de la oameni din (de la nord la sud): Aberdeen, Edinburgh, Glasgow, Isle of Man (insulă din arhipelag, dar nu parte a Regatului Unit!), Manchester, Nottingham, Worcester, Bath, Wokingham, London, Lewes şi Brighton.***

Poate că, pe măsură ce voi povesti despre minunata Scoţie, voi avea mai multe comentarii (inclusiv dezaprobatoare), căci altfel uşor cade omul în mândrie, închipuindu-şi că numai aşa cum a văzut el lucrurile sunt în realitate, că numai el are dreptate.

Prin mila Domnului, cu cât văd mai mult din lumea asta, cu atât mai mult îmi dau seama ce mare prostie ar fi să te încrezi în propria gândire, în propriile păreri sau propriile instincte. La purtarea Lui de grijă adaug ca probă cele 804 fotografii din făcute în patru zile, astfel că pot spera să nu ajung niciodată un Tartarin din Tarascon… căci, cu adevărat peisaje de basm am văzut, alături de personaje de roman cunoscute!

*** NOTĂ: Aici am fost excesiv de entuziasmat, însă cu totul nefondat. Nu orice ‘click’ pe care îl înregistrează Counter-ul înseamnă neapărat şi un ‘cititor’ propriu-zis!

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

La muncă în UK (2) [Working in the UK]

Admiţând că individul din Uzbekistan pe care nu l-am putut poza decât din spate mi-a spus adevărul, înseamnă că munceşte la negru şi, cel mai probabil, este imigrant ilegal. Să stai nouă ore pe zi cu panoul acela publicitar în braţe, în inima Londrei, şi să încasezi doar £ 40 pentru treaba asta, înseamnă că iei mai puţin de salariul minim pe economie.

El ar fi trebuit să încaseze 9 x £ 5.52, aşadar un total de £ 49.68 pe zi! Unii ar putea spune că "nu e mare lucru, £ 10 acolo în minus". Dar numai când ai facturi (bills) de plătit în UK îţi poţi da seama dacă este mult sau puţin.

Apoi - iarăşi dacă mi-a spus adevărul, căci să îi fi părut prea neîncrezător în ce-mi spunea poate nici nu mai vorbea cu mine! - el zice că munceşte şi duminicile pentru banii ăştia, deşi s-ar cuveni să încaseze mai mult. Asemenea lui sunt destul de mulţi cei care desfăşoară această bizară activitate publicitară pe arterele comerciale din Londra.

Mai multe detalii despre această muncă primitivă, nu istovitoare, dar umilitoare – demnă de un roman de-al lui Charles Dickens – am să aduc săptămâna viitoare, când, cu voia Domnului, am să revin din Scoţia.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Chestii d-astea, numai la britanici (10) [Things like these, only at the Brits]

Dacă nu aş fi fotografiat eu însumi toate semafoarele ăstea, înghesuite pe o suprafaţă aşa de mică, aş fi putut zice că este vorba de un trucaj. Însă imaginea este autentică şi arată cam până unde poate merge paranoia autorităţilor britanice în încercarea lor de a garanta siguranţa circulaţiei.

În schimb, cu faptul că pe foarte multe străzi din Brighton (şi pe zeci de metri chiar, nu ca aici!) sunt ţarcuri din acestea nu pot decât să fiu de acord.

Pe de o parte, ele descurajează indisciplina pietonilor. Căci cu chiu cu vai le poţi sări, treaz fiind. Aşadar, când eşti beat măcar vei fi nevoit să foloseşti trecerile de pietoni - de aici rezultă măcar o teoretică reducere a şanselor de accident mortal.

Apoi, pe lângă amenzile usturătoare şi rapiditatea cu care vehiculele parcate ilegal sunt ridicate, ţarcurile elimină orice potenţial loc de parcare ilegală şi fac din Brighton unul dintre oraşele cu arterele cel mai aerisite din câte am văzut eu prin lume.

E drept că sunt şi zile cu multe maşini care sunt constrânse să meargă cu viteza melcului, dar toate trebuie să folosească exclusiv carosabilul, ordonate ca nişte furnicuţe.

Nu pot însă să nu mă întreb la ce bun atâtea semafoare (minim 10, dacă nu or fi chiar 14 în poză), plasate pe o arteră centrală, între gară şi Churchill Shopping Centre. Ele sunt puse la o banală intersecţie în cruce, în care una din străzi (cam unde eram situat eu, fotografiind) urcă o pantă destul de abruptă, încât viteza nu poate fi prea mare.

Ce o fi în capul lui Big Brother, care te filmează non stop şi pretutindeni, îţi spune “uită-te la dreapta” sau “uită-te la stânga” şi nu te lasă nici să traversezi, nici să parchezi neregulamentar? Mai că aş zice că următorul pas va fi inventarea robotului care să te treacă strada, ori că vrei, ori că nu vrei.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Ortodoxia în East Sussex (3) [Orthodoxy in East Sussex]

Aproape în fiecare duminică, după Sfânta Liturghie, o parte din enoriaşele de la biserica grecească din Brighton nu uită să îi ceară preotului să sfinţească coliva spre pomenirea celor dragi adormiţi.

Şi cum putea păcătosul de mine să găsească un motiv de a intra în vorbă tocmai cu aceea dintre minunatele noastre gazde din consiliul parohial, care negreşit că a fost frumoasă la vremea ei (complet atipică pentru conaţionalele sale!), decât să o întreb cum se face coliva?

Ingredientul principal este grâul, care se lasă la înmuiat peste noapte, apoi se fierbe, încât boabele se umflă după cum se poate vedea, dar nu până să plesnească. Apoi se scurge cât mai bine.

La fel se fierb şi se scurg migdalele şi seminţele de susan, care se amestecă apoi cu stafide (unele dintre cele mai moi şi mai parfumate gustate de mine vreodată) şi cu seminţe de rodie - picăturile acelea rubinii.

Fără zahăr, ciocolată, bombonele sau alte decoraţiuni, coliva asta grecească nu are nicidecum aspectul şi gustul unui desert cum iese pe la noi, dar o porţie precum cea din imagine este o excelentă mâncare de post. Nu este o delicatesă, dar poate potoli foamea.

Altfel, din vorbă în vorbă, duminica trecută, mi s-a mai confirmat două teorii. Prima este aceea că foarte mulţi greci ciprioţi sunt mai ataşaţi de fosta putere colonială, Marea Britanie, decât de Grecia. Pe câţi i-am tot întrebat, inclusiv cu alte ocazii, niciunul nu mi-a zis că are la inimă Elada mai mult decât UK.

Nu ştiu dacă aşa or simţi cetăţenii Republicii Moldova când ajung la Moscova, dar probabil că nu este nimic nefiresc ca un grec cipriot să simtă aşa când pune piciorul în Londra.

În capitala UK, grecii au nu mai puţin de 25 de biserici, după cum le-am numărat într-un anuar editat de asociaţia pan-ortodoxă a credincioşilor din UK, The Orthodox Fellowship of St. John the Baptist. Iar aceasta îi exclude pe preoţii şi ierarhii greci care ţin de Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol. Uimitor cum, de mii de ani, pe oriunde s-ar aşeza grecii ăştia, reuşesc uşor să se simtă ca acasă!

Aproape 500,000 de greci ciprioţi locuiesc în UK, ceea ce înseamnă foarte aproape de numărul celor din insulă (778,000), după ultimele date ale Guvernului lor. O a doua teorie se referă la o tristă confirmare - anume că procentajul de ortodocşi practicanţi nu pare să fie mai mare sau mai mic decât în România.

La vreo 3,000 de ortodocşi greci câţi ar exista prin East Sussex, numai vreo 300 au legătură cu biserica lor din Brighton. Poate or veni la mari sărbători, însă din ce mi s-a părut mie, într-o duminică obişnuită, nu vin mai mult de vreo 120 oameni, din care un sfert sunt britanici, imigranţi şi studenţi ortodocşi de alte naţionalităţi (dintre care până la 10-12 români).

Aşadar, secularizarea o fi doar mai accelerată în rândul anglicanilor sau al altor credinţe eretice, dar nicidecum nu este o boală de care Lumea Ortodoxă ar putea să pretindă că nu suferă.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Studentul nostru, stăpânul nostru (6) [Our student, our master]

Între favorurile de care mai poţi beneficia ca student la această University of Sussex (US) ar mai fi şi acela de a căpăta o sală de repetiţii comfortabilă, unde să te chinuie talentul exclusiv pe tine şi pe amici, nu pe vecini sau trecători.

Şi chiar dacă n-o fi să ajungi vreodată în celebrul UK Top 40 (British Charts), că doar nu toţi studenţii de aici ajung laureaţi Nobel (dintre care US are trei, parcă toţi pentru chimie), tot te costă chiria numai vreo £ 20 pe an. O nimica toată!

Nici nu se compară condiţiile celor din imagine cu cele unde eu, cel mai varză bassit din lume, repetam împreună cu un coleg de liceu (acum şi într-ale blogging-ului şi care tocmai de curând a postat despre ce mai ascultă în ziua de azi) şi cu un tobar de real talent, căruia munca în slujba cetăţeanului (nu spun mai mult, că nu ştiu dacă se cade) nu-i va permite niciodată să îşi dea măsura măiestriei.

Noi repetam într-o vopsitorie a tatălui celui din urmă şi, în linii mari, condiţiile erau superioare multor altora din underground-ul bucureştean al anilor 1996-1998. Numai că, după fiecare repetiţie, miroseam a diluanţi de vopsea de parcă stătusem cu gura în punga de aurolac, în timp ce fiecare drum către locul respectiv, undeva spre capătul din nordul Bucureştiului al tramvaiului 16 (văd că are o mică reputaţie online tramvaiul ăsta, aici şi aici) era o experienţă palpitantă.

Cu frica în sân să nu ne fure ţiganii amărâtele scule, nici pomeneală de atmosfera relaxată a puştilor ăstora, care repetau cu berea în mână. Îşi spun The Medicine Show („dar fără Dr Hook”, mi-a zis vocalistul!) şi m-au invitat la concertul lor într-unul din sutele (nu mint!) de pub-uri din Brighton, respectiv The Prince Albert.

Ce repetau ei acolo îmi părea un fel de Brit Pop ceva mai heavy. Însă stilul nu şi-l puteau defini nici măcar ei înşişi şi nici nu este de mirare, căci despre emblematica trupă britanică Judas Priest mi-a spus tobarul doar atât: „da, parcă am văzut la MTV”.

Oricum, muzica lor mi-a plăcut infinit mai mult decât a celor din concertul anunţat cu mare tam-tam de radioul universitar URF. M-au văzut ăştia cu cât mi-a mai rămas din plete şi m-au şi rugat să iau parte, neoficial, la acţiunea de promovare a muzicii live în campus!

Dar şi gratis să fie, nu £ 5 cât face biletul (£ 7 pentru cei care n-au legitimaţie de US), că tot nu m-aş duce! După experienţa nefastă din prima mea săptămână aici, m-am documentat online şi am ascultat sample-urile trupelor.

Celor de la The Medicine Show le-am promis din proprie iniţiativă că le voi face reclamă pe blogul meu. Dar rugămintea ăstorlalţi „să le spun şi altora” despre concertul Rattlesnake Remedy (capul de afiş) şi Twice the Size (o trupă de deschidere din Brighton) nu o pot îndeplini decât în felul următor: „nu vă duceţi, fraţilor!”.

Şi asta nu doar pentru că unui om schimbat radical cum sunt eu clişeele rock 'n roll despre bere, femei şi furie nu-i mai rezonează nicidecum, ci pentru că, efectiv, muzica lor mi s-a părut proastă rău.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Witty bits from what I learned in the UK (4) [Vorbe de duh din ce am învăţat în UK]

Q: Have you wondered why is the European Commission so keen on compelling motorists all over the Union to keep their vehicles’ lights switched on during daytime? Does anyone still believe the crap that they are trying to sell us about European roads becoming safer after such a ridiculous preventing measure?

A: Well, from what I’m hearing from unofficial sources (please don't blame it on our lovely SEI hosts or others whom I may be talking to here!) the only explanation has to do with the successful lobbying performed by two giant EU car producers. One is French, the other is German. I know both their names, and none has plants neither in Romania, nor in the UK - that’s the only clue I’m going to give.

It seems that their lobbyists are about to convince most of the EU bureaucrats with responsibility in this area that cars with their lights on during daytime (compulsory in Finland since 1972) produce fewer accidents.

Therefore, apart from the Scandinavian countries, Austria, Romania, and a few others, all over the EU this could become law by 2010. Of course that many Brits oppose this, and here or here are some of their arguments!

It is very likely that drivers, passengers or pedestrians won’t benefit from the measure, but the car industry certainly would, as light bulbs, batteries, and electronic systems will have a shorter lifespan.

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Femeile în UK (5) [Women in the UK]

Desigur că motivele pentru care oamenii aşteaptă răbdători la cozi ar trebui să ţină de bun simţ, educaţie şi smerenia fără de care niciodată nu vei vedea lumea cu ochi sănătoşi, aşa cum i-a dorit Creatorul nostru să fie.

Dar încă un motiv pentru care ai sta cuminte la rând într-un fast food, ba chiar ai vrea să nu se mai termine coada, ar putea fi zâmbetul unei poloneze precum cea din imagine.

Eu comandasem deja la altcineva (la fel de amabilă, dar nu la fel de frumoasă :-) şi nu am putut să-i răspund decât “Să-ţi fac o poză” la întrebarea “Ce pot să vă ofer”? pe care o adresa ca o roboţică tuturor clienţilor. Aceeaşi voce, acelaşi zâmbet, egal adresat tuturor.

“Simplă deformaţie profesională”, ar zice răutăcioşii. Dar mi-e mi-a plăcut că fata asta părea să nu obosească niciodată a zâmbi şi nu pot decât să-i doresc să fie aşa şi în viaţa privată.

Iarăşi, n-aş putea generaliza că toate imigrantele de pe Continent (despre care aud că alcătuiesc cam 25 la sută din angajatele din Londra!) dau aceeaşi impresie de mulţumire la slujbă.

Dar multe poloneze, lituanience, cehoaice, slovace, rusoaice, franţuzoaice (românce încă n-am întâlnit) cel puţin aşa par.

Asta e cheia capitalismului anglo-saxon – impresia asta de omul potrivit la locul potrivit – pe care am constatat-o de multe ori şi în America şi pe care adesea nu o găsesc la Bucureşti. Poate acolo sunt mult mai frumoase şi mai elegant îmbrăcate vânzătoarele decât cele de pe aici, dar sunt atât de reci, sictirite şi repezite, încât adesea nu-ţi vine să intri în vorbă cu ele.

Habar n-am de ce pe aici se zâmbeşte mai mult, că sunt şi note de plată (bills) şi probleme destule. Cum de se poate ca, într-o slujbă oarecare, să se zâmbească atâta, iar în România, oameni din atâtea poziţii mai înalte decât a lucra la un fast food să fie atât de gretoşi?

Nu exclud nicidecum motivaţiile financiare, ba încă n-am scris nimic despre faţa neagră a capitalismului, despre cei care, probabil (că doar puţini mi-ar spune-o direct şi prefer să nu îi întreb), muncesc ilegal.

Evident că problema banilor este esenţială, dar nu şi suficientă pentru a explica prezenţa/absenţa zâmbetelor.

Cu toate metehnele lui, există un nu-ştiu-ce al capitalismului adevărat care atrage zâmbetul la locul de muncă. Oi fi încă prea prost şi prea puţine am văzut din lumea asta, ca să pot şti precis despre ce este vorba.

Însă un lucru mi-e clar – există şi cu totul altceva, în afara banilor (dumnezeul lumii contemporane) care luminează faţa cu un zâmbet şi aduce aparenţa de mulţumire la locul de muncă.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Alcoolul ăsta, prietenul cel mai bun al britanicului? (2) [This alcohol, a Brit's best friend?]

Până nu te ia în braţe o studentă de 20-21 de ani beată moartă, poate că încă te mai străduieşti să fii cât se poate de galant şi să ascunzi aceste aspecte triste din viaţa englezilor, despre care, oricum, voi rămâne cu o părere foarte bună, după mai puţin de cinci săptămâni petrecute aici.

Cu voia Domnului, voi vedea curând şi cum sunt scoţienii la ei acasă. Până atunci, să povestesc puţin cum sunt englezoiacele la beţie.

Cum n-am habar cum fac cele care se îmbată prin Ibiza, Antalya sau Zakynthos (unde prietenul meu Dionysios mă asigură că există doar o singură staţiune de dezmăţ total, în rest insula fiind foarte cuminte), pot spune că cele de prin Brighton măcar se îmbată în linişte. Destule de-abia se ţin pe picioare, dar măcar rămân cu hainele pe ele şi parcă nu-s zgomotoase cum fac mulţi bărbaţi pe aici.

Aşa erau şi cele trei cu care m-am întâlnit cu două seri înainte de Valentine’s Day. Ai zice că sigur erau nasoale rău, genul ălora despre care în liceu mai auzeam sentinţa implacabilă vizavi de atractivitatea lor: “Ei, aşa, dacă-i pui o pernă pe cap, merge o dată”.

Nicidecum! Două erau măcar acceptabile, iar cea mai beată era şi cea mai frumuşică şi, indiscutabil, cea mai vulnerabilă. La vreo 90 de secunde după ce m-am aşezat lângă ele, capul acesteia din urmă era pe umărul meu.

Desigur că am devenit repede curios de spectacol, dar iniţial mă aşezasem pentru că nu pricepeam nici în ruptul capului ce mă întrebase una – voia, de fapt, o foiţă pentru a-şi face o ţigară (foarte multă lumea fumează aşa pe aici, că ţigările la pachet sunt prea scumpe).

A mai întrebat pe trei alţii după aceea şi toţi au priceput greu, dovadă că nu aveam eu probleme în a desluşi accentul unui vorbitor nativ, ci că biata fată chiar nu mai era în stare să vorbească o engleză inteligibilă. O a treia, ceva mai trează, a sosit începând să organizeze plecarea, în timp ce cea de lângă mine îşi scotocea prin poşetă după card.

Puteam face orice şi am înţeles în momentele acelea de ce sunt atâtea afişe prin campus care te avertizează că relaţiile sexuale cu cineva beat pot fi (depinde cum îl convingi pe judecător) considerate viol.

În orice caz, probabil că treaba cu consimţământul nu era greu de rezolvat, mai ales că, la despărţire, noua mea prietenă m-a luat în braţe ca pe cineva în care ar avea mare încredere, deşi eram un străin. Le-am condus până la autobuz doar să mă asigur că nu se urcă la volan bete.

Însă n-am mai avut vreme să le fac poza pe care tocmai cea mai trează îmi ceruse să le-o fac (oare asta probează ce mi-a spus fata din Londra, că numai britanicele bete se oferă să fie fotografiate?!).

Autobuzul era deja în staţie, în timp ce prietenele ei erau greu de adunat, căci, efectiv, nu reuşeau să meargă în linie dreaptă nici susţinându-se una pe alta. Arătându-mi cărţile ei din geantă, una despre Don Juan şi două pentru şcoală, am aflat şi cu ce se ocupa – studentă la filosofie în anul doi. Prietena ei care nu mai putea să ceară o ţigară – studentă la istoria artei, iar amica mea – studentă la limba şi literatura engleză.

Era de-abia ora 21:00 seara şi se aflau la vreo trei km de casă. Numai Dumnezeu ştie cum vor fi ajuns, dar bănuiesc că pentru niciun şofer de autobuz din UK nu este vreo situaţie inedită şi va fi ştiut să le ajute.

Altfel, eu nu pot să sper decât că vorba auzită de la un diplomat american acum cinci luni – “Dumnezeu are grijă de lunatici, de beţivi şi de Statele Unite ale Americii” – se potriveşte şi în cazul UK.

Adică grija Lui nu îi exclude pe aceşti britanici, dintre care tot mai mulţi îmi spun fără ocolişuri (nu am avut ocazia să aflu părerea acestor copile şi nici nu întreb oamenii, pur şi simplu reiese din discuţii) că ei sunt seculari, nereligioşi sau atei. Ba chiar aud că sunt destui localnici care nu au nici măcar aşa-zisul botez anglican.

Aici e rădăcina problemelor. Unde nu mai există noţiunea de Dumnezeu, degeaba ai umplut pereţii cu avertismente privind relaţiile sexuale la beţie sau mesaje cu schepsis care doar-doar or convinge vreun beţiv să nu se suie la volan.

La fel, degeaba dai o grămadă de bani să înveţi tinerii despre sex sigur (safe sex), pentru a reduce numărul de adolescente gravide – cel mai mare din toată Europa în UK! În zadar ţii lecţii de sex oral, că normalul este riscant – tot ai printre cele mai multe avorturi din UE!

Din păcate, doar privite strict cantitativ ar fi lucrurile acestea ceva tipic britanic. De fapt, ele se întâmplă peste tot în lumea civilizată. Şi nu este deloc neimportant, cum sunt convins că îşi vor zice destui dintre cititorii mei, întrebându-se “ce l-o fi apucat pe ţăcănitul ăsta?” (pe mine), de scriu despre aşa ceva.

Nu ştiu care alt subiect este mai de viaţă şi de moarte decât relaţiile sexuale! Şi sunt sătul de ceea ce cred experţi peste experţi despre treaba asta, căci văd la ce rezultate duce ştiinţa lor – eu am pe Cine să cred!

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Chestii d-astea, numai la britanici (9) [Things like these, only at the Brits]

Nici vorbă să nu existe toalete care put ori să poţi spune că nu vezi niciun chiştoc sau hârtiuţă aruncate pe stradă prin UK, dar un lucru îmi pare altfel decât în multe alte locuri din lume. În România, curăţenia nu prea este o prioritate - nici individuală, nici comunitară.

În America, pe unde este curat îmi părea mai degrabă a fi vorba de faptul că aşa e învăţat/constrâns americanul să-şi ţină curată proprietatea (sau ieşirea acesteia către un spaţiu public). Ei bine, cel puţin în inima Londrei, îmi place că autorităţile chiar îşi asumă curăţenia drept un serviciu public.

Nu ştiu dacă ceea ce fac este pe măsura taxelor încasate, însă măcar se pricep de minune să dea impresia că fac ceva! Chiar şi la 18.00-19.00, prin mulţimea de trecători, vezi tractoraşe-aspirator precum cel din imagine, care strâng deşeurile cele mai vizibile şi mătură strada.

Practic, nenumăratele camere de supraveghere nu sunt niciodată însoţite de afişe laudative referitoare la câţi hoţi de buzunare, violatori sau vânzători de droguri au dibuit, ceea ce ar fi absurd.

Există însă laude, precum aceasta afişată într-un autobuz londonez, că aceste camere au dus la trimiterea în judecată a peste 60 de persoane.

Efectul descurajant chiar se vede - autobuze impecabile, cu tapiţerie pluşată care nu ar rezista mai mult de o săptămână la Bucureşti, păstrate în bună stare fără a fi nevoie să fie patrulate de agenţi de pază!

În schimb, în trenurile operatorului feroviar Southern, mesele fixe şi pliabile au fost puse tocmai pentru ca navetiştii să poată mânca în drum spre/de la serviciu şi să poată lăsa resturile să fie strânse.

Totul este cât se poate de firesc şi intră, de fapt, în preţul biletului. Practic, nu aşa este şi în avion?

În plus, în timpul unei curse de o oră (Brighton-Londra), cel puţin o dată trece un om de serviciu din tren cu un mare sac în care adună resturile oamenilor, ca nimeni să nu fie tentat să le vâre printre scaune.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

An atheist reborn in the Orthodox Church (5) [Un ateu renăscut în Biserica Ortodoxă]

“What’s the connection between the above picture and St. Dionysios?” – anyone would be entitled to ask. Well, that tree that my friend Dionysios is looking at in his garden in Peacehaven is an olive tree brought from the very pathway towards which St. Dionysios directed his brother’s murderer to escape those who were pursuing him.

And let no one dare say to me that olives can’t grow in East Sussex (in the southernmost part of England), when I touched such fruits here myself!

Obviously, there weren’t any olives in this very young (about six years old) tree but it was plenty of them in the other tree big olive trees that Dionysios has in his garden.

It’s most likely that outside the Orthodox world the uniqueness of a tree brought from a particular place in Zakynthos island makes no sense...

However, I am convinced that those who try to live their lives as they should within this only One Church of our Lord Jesus Christ would understand what a profound meaning all these apparently insignificant things can have.

For all of you – believers and nonbelievers – here is another little story of whose truthfulness my friend Dionysios is sure of, since a trustworthy person (his Greek godfather) told it to him.

In August 1953, a sequence of three massive earthquakes rattled Zakynthos (whose tourist attractions can be seen here), leaving most of its buildings in ruin. In the village where Dionysios’ godfather lives, two young boys were missing.

The searches through the ruins were to no avail, and, after a week of efforts, it was decided that a memorial service would be held for the boys.

Amazingly, during the service, someone brought two boys that had just been found. They were exactly the two children thought to be dead by then. The boys said that a wardrobe had kept them safe among the rubbles, which is not an uncommon survival scenario after earthquakes.

Everyone’s amazement grew further when the little survivors said that: “an old man dressed in black brought us food and water but he only gave us vegetables.”

A few days later, on August 24th, when the summer procession for St. Dionysios is being held (there is another one on December 17th), the family took the boys and went to thank the Lord by paying homage to the Saint.

When the boys saw the body of the Saint, they instantly recognized him, saying “That is the man who came to bring us food, it was him.”

Time and again, the Lord intervenes miraculosly, through His beloved saints, in our lives – if only all of us would believe what He’s been saying for the past 2,000 years!

And one could never judge but feel very sorry for those of us ready to believe any nonsense (enslaved by the sick “I only believe in myself” kind of mentality), and not the witnesses offered by children who would have no reason for making up such a story.

Oh, my Lord, why am I so tempted to believe that, at least very often (if not in all cases!), those who don’t believe children's encounters with saints, and dismiss what they say as mere stories are probably those who refuse to believe that unborn children are living beings and murder isn’t justified under any circumstances? For the prayers of St. Dionysios, please have mercy on Thy world!

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/ Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Din viaţa studenţească (3) – Nişte slujbe ciudate [Student life – Some weird jobs]

Două metode de a scoate cu uşurinţă ceva bani pe aici prin campus. În cazul primeia, nu ţi se cere decât să fii “bărbat voluntar sănătos, între 18-40 ani”.

Nu eşti pus decât să bei în condiţii de laborator, pentru a lua parte la un experiment privind efectele alcoolului asupra atenţiei. Doar pentru atâta lucru, încasezi £ 5 pe oră (foarte aproape de salariul minim pe oră – £ 5.52) pentru fiecare din cele 2-3 ore minime ale experimentului.

Dacă mai şi reuşeşti să îndeplineşti cu succes sarcinile pe computer în care constă experimentul, mai primeşti încă £ 10. Nu ştiu ce anume, nici în ce cantităţi ţi-or da oamenii de ştiinţă să bei, nici dacă ieşi mai profitabil decât dacă ai merge într-un local.

Dar iată câteva preţuri la băutura din supermarket, încât amatorii să îşi dea seama dacă aceste 3 ore (x £ 5 = £ 15) merită. O bericică (la sticluţă de 275 ml, nu 330 ml) costă pe aici £ 1.79 dacă-i Budweiser, respectiv £ 1.49 dacă-i Stella Artois sau Becks. Pentru doze de aluminiu obişnuite (500 ml) poţi lua patru Heinecken cu £ 6, iar o doză extra (660 ml) de Stella face £ 2.80.

Cea de-a doua metodă de rotunjire a bugetului îţi cere nişte abilităţi fizice cu care numai Dumnezeu putea să te fi înzestrat – orice ai face tu, n-ai de unde să le scoţi!

“Trebuie să ai păr pe picioare, pe spate şi pe piept”, pentru a fi cobaiul cuiva care de-abia învaţă cum se face epilarea cu ceară.

Eventual, la acestea se adaugă curajul (iresponsabilitatea?!) fiecăruia şi puterea lui de rezistenţă.

Dacă transportul este asigurat (oare şi înapoi acasă, când nu mai simţi ai piele?!), la fel şi nişte gustări (refreshments cum le zic ei, de regulă mai sărăcăcioase în UK decât în alte ţări), başca £ 40 pentru ceea ce anunţul numeşte “o zi uşoară de muncă”, nu prea îmi vine a crede că nu se va dovedi o experienţă chinuitoare.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

O teorie a conspiraţiei [A conspiracy theory]

“Dacă zvonurile şi conspiraţiile s-ar putea exporta, România ar fi cea mai bogată ţară din lume”, mi-a spus un cercetător (political researcher) de la SEI, citând un mare om al cărui nume nu-l mai ştia.

De minune s-ar potrivi butada de mai sus pentru a mă descrie şi pe mine însumi drept tipic român, dacă aş da crezare fără rezerve propriilor impulsuri conspiraţioniste.

Toate acestea, coroborate cu nenumăratele şopârle (o primă mostră) care circulă prin blogosferă, m-ar fi făcut să cred că Uncle Sam, care aşa frumos m-a plimbat prin ograda lui între 8-28 septembrie 2007, ar avea cine-ştie-ce interese să citească blogul meu. Da, aceasta cred puzderie de bloggeri când descoperă în counterul lor adresa clayton.state.gov.

Fraţilor, să ne băgăm minţile în cap şi să ne mai uităm şi la alte filme decât The Agency sau să jucăm şi alte jocuri decât The Bourne Conspiracy de care habar n-am dacă o fi la fel de prost ca filmul (sau, mă rog, bucata din serie văzută de mine)! În primă instanţă, explicaţia e foarte simplă.

Misiunile diplomatice ale SUA din lume nu accesează netul decât prin două servere de la Departamentul de Stat (DoS) – unul e cel menţionat, celălat: sherman.state.gov.

În acest sens, iată opinii interesante (aici şi aici), despre ce modificări aduc diplomaţii americani postărilor pe minunăţia numită Wikipedia, faţă de care eu mă declar un mare fan, în ciuda celor care aduc critici peste critici acestei enciclopedii online.

Cu toate că aceasta este altă poveste, rămâne şi marele semn de întrebare de ce atâţia bloggeri se plâng (vorba vine, că ahtiaţi după slavă deşartă ca bloggerii nu-s – uitaţi-vă cum am ajuns eu!) că DoS îi citeşte cu atâta consecvenţă. Mostre de asemenea lamentaţii aici, aici şi aici.

Totuşi, observaţiile acestor bloggeri sunt cu atât mai interesante cu cât, foarte probabil, ei nici măcar nu au semnalat existenţa blogului lor la cel puţin cinci persoane care lucrează pentru DoS, aşa cum am făcut eu, potrivit strategiei mele de PR, odată cu intrarea în blogosferă.

Nu ştiu de alţii, însă mie mi-e greu să cred că respectivele persoane or avea ce citi de pe un blog despre viaţa în UK, scris în bună parte în româneşte, şi că mă citesc cu atâta perseverenţă, câtă reiese din urmele lăsate de clayton.state.gov în counterul meu. Şi chiar de ar fi aşa, n-aş avea de ce să mă simt spionat, ci mai degrabă flatat, nu?!

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]