Femeile în UK (9) [Women in the UK]

Cine sunt mici (excepţie – foto stânga jos, cam baschetbalistă pentru naţia respectivă!), cu părul întodeauna cât mai negru, chicotesc mereu, poartă cel puţin un aparat foto de gât, umblă de obicei două câte două, le găseşti peste tot prin lumea largă, başca nu fac nazuri dacă le ceri să se lase fotografiate? Evident – ori japoneze (foto sus), ori chinezoaice :)

Bine, bine, ar putea obiecta cititorii mei (cum am şi fost apostrofat recent de cineva), de ce vorbeşti despre femei din UK şi dai poze cu fete de toate naţionalităţile şi numai când şi când cu britanice? Păi, din vreo două motive:
1) unul teoretic – pentru că, efectiv ţara aceasta tinde să devină un amalgam de naţionalităţi şi tocmai de aceea mi-am intitulat serialul ‘Femeile în UK’ (nu doar ‘Femeile britanice’ sau cam aşa ceva)
2) unul pragmatic – britanicele sadea şi în special acelea pe care le vreau eu fotografiate (nu de tip Essex girl, să se lase uşor – chiar şi la altceva... – că d’alea nu mă interesează!) se lasă greu de tot pozate, oricât de simpatice ar fi altfel şi deloc sfioase de conversaţii, chiar şi cu străinii photoholici :)

Şi mi s-a părut relevant în legătură mai ales cu cele două japoneze (am şi o poză mai luminoasă, dar am zis că-i superb decorul) în trecere prin UK? Că reprezintă, poate fără să ştie, un trist prototip al femeii între 22-30 de ani din ziua de azi – acelea care îşi iau câte un an sabatic (sabbatical/gap year), doar cu scop să se plimbe, să vadă, să experimenteze, să uite de sine, să amâne pe cât de mult posibil intrarea în rutina societăţii consumeriste de care cele mai multe se tem că oricum nu au cum să scape. Nu este absolut nimic rău în a-ţi lua un an liber, ci răul constă că este doar o amăgire...

Potrivit unei triste realităţi statistice, foarte puţine vor avea parte de căsătorii fericite până la bătrâneţe, fără să scape de cel puţin un divorţ. Cam la fel de puţine vor scăpa şi de a se trezi, măcar o dată în viaţă, înşelate de soţi ori să-şi fi înşelat alesul. Şi mai puţine vor putea scăpa de nevoia unui serviciu care le va priva de anii când copiii lor vor avea cea mai mare nevoie de ele. Şi mai puţine vor scăpa de a se transforma în ucigaşe de prunci, fie prin avort (corect politic aproape peste tot în lume) sau anticoncepţionale (un medicament oarecare zice-se, de către mafia farmaceutică mondială ce nu vrea a le recunoaşte caracterul avortiv sau de către ştiinţa lumii de azi, care nu recunoaşte caracterul de fiinţă mănunchiurilor de celule, fie ele şi de câteva secunde zămislite!). Poate că este discutabil cât va fi o ucidere cu sau fără ştiinţă, dar în mod clar va fi cu voie – cu voia de a se bucura de ceea ce societatea de azi le-a spus că înseamnă libertatea. Doar bietele chinezoiace vor fi ucigaşe, pentru că aşa impune legea.

Groaznic de tristă mi se pare viaţa femeilor de azi, iar în UK încă şi mai şi decât în alte locuri din lume... Aparent (potrivit înţelepciunii strâmbe a lumii de azi), niciodată nu a fost mai liberă femeia de tirania bărbatului! În realitate (dar asta numai pentru cine vrea să judece drept!), niciodată nu a fost sclavia ei mai cumplită! Falsa libertate de tirania unui bărbat (promisă de legislaţia ce simplifică divorţul şi sancţionează violul între soţi – prevederi foarte bune în esenţă) ascunde sclavia faţă de mai mulţi – nu doar de cei care te-au avut, dar şi de (sute? mii?), care doar te-au privit... căci aşa eşti învăţată că trebuie să intri în rândul lumii, cu hainele care le impun alţii (moda), cu chipul pe care îl vor alţii (industria cosmetică şi chirugiei estetice), cu sufletul murdar, pentru că aşa vor alţii (toţi cei care zic răului – bine, întunericului – lumină, nopţii – zi, care ţi-au băgat pe gât aşa-zisa educaţie sexuală până şi la grădiniţă).

Atâtea femei (precum aceste două japoneze care de nouă luni se plimbau prin lume, cam ca mine – aici cam râde ruptu’ de cârpit :), doar că eu nu scriu nimic de râs, ci de plâns) fug instinctual de această cumplită lume de mâine în care vor sfârşi prin a se integra: idolul de luni până vineri numit carieră, plictiseala de sâmbătă unde se înghesuieşte spuza de viaţă socială, prostdispoziţia de duminică (în ceea ce ar trebui, de la Hristos încoace, să fie cea mai frumoasă zi a săptămânii!)...

Este frumos să te pozezi cu The UK Parliament în spate, dar este numai o amăgire, ce nu ţine decât o clipă – oare câte dintre femeile acestea vor scăpa de a-şi umple cu baloane de săpun atragător colorate golul interior pe care numai Duhul Sfânt îl poate plini? Oare câte or mai putea înţelege că s-au născut pe lume pentru a fi sfinte şi că o mamă din orice amărâtă de ţară africană, cu o duzină de copii ucişi de foamete şi boli este mai fericită, prin împlinirea menirii ei, decât toate ‘zeiţele zilei’ de pe coperţi de revistă?

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Alcoolul ăsta, prietenul cel mai bun al britanicului? (7) [This alcohol, a Brit’s best friend?]

Există un sunet inconfundabil din UK care îmi va rămâne pentru totdeauna în memoria auditivă – sticlele de băutură care se ating una de alta, într-o pungă de plastic (de regulă albă) cu care studentele merg în paşi repezi spre camerele de cămin. Singure sau două câte două (mai rar într-un grup mai mare – văd că observaţia mea din prima săptămână în UK a rămas valabilă), mereu se grăbesc de parcă vinul sau votca s-ar răci ori încălzi prea tare în câteva zeci de metri parcurşi. În amintirea mea, sunetul acesta specific, atât de diferit de foşnetul pungilor cu haine şi pantofi ale gâsculiţelor ieşite la cumpăraturi pe Oxford Street, va rămâne pentru totdeauna drept ceva tipic britanic.

Dacă fetele înnebunite de shopping, încearcă să dovedească ceva prin cârpele alea şi puzderia de nimicuri pe care dau atâtea pounds, să atragă atenţia lumii, să pună mâna pre vreun milionar sau poate numai să se distreze – tot înseamnă că mai au o speranţă. Desigur că într-un mod cu totul absurd (dar perfect explicabil într-un lume fără Dumnezeu), ele îşi caută locul pe lume. Nu luptând împotriva lumii (căci asta se face numai prin haruri de la Duhul Sfânt), ci potrivindu-se duhului acestei lumi bolnave, în care dacă nu cumperi nu exişti – un concept interesant, de care deja văd că e plin Web-ul (vezi aici, aici sau aici).

În schimb, cele înnebunite de băutură nu prea se mai aşteaptă la nimic de la viaţă şi de la semeni şi – repet asta! – nu pentru că ar fi cumva atât de urâte sau proaste, încât nimeni să nu se uite la ele. Pur şi simplu, au renunţat la orice luptă, la orice încercare de a dovedi cuiva ceva, ba poate chiar şi de a se mai amăgi că este ceva distractiv în a consuma alcool. Se duc la şcoală din inerţie, au o gaşcă de prieteni din inerţie, ţin la convenţiile sociale din inerţie şi, majoritatea, nici nu încearcă să-şi pună capăt vieţii prin gesturi subite, căci şi aceasta este, cel mai adesea, o încercare de a atrage atenţia asupra ta.

Dar se sinucid încet, mai întâi pe plan social (odată ce au căzut în rândul infractorilor), apoi procesul este ireversibil şi asupra organismului – prin fiecare neuron ucis de gramele de alcool, prin tot prăpădul care îl face în ţesuturile esofagului, stomacului şi ale ficatului, la care se adaugă toată anestezia morală în care te cufundă alcoolul. Şi ce pot face oamenii de ştiinţă sau oamenii politici, aceşti idoli ai lumii contemporane, pentru aceste femei, decât să sintetizeze statistici, să tragă semnale de alarmă, să elaboreze strategii?! Iată numai câteva îngrijorări (majoritatea selectate din ultimele 24 de ore!) – aici, aici, aici, aici, aici, aici sau aici – dar la ce bun, dacă deştepţii ăştia de oameni de ştiinţă, factori de răspundere, lideri de opinie etc, habar nu au care sunt cauzele reale ale fenomenului?

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Femeile în UK (8) Women in the UK

O imagine considerabil mai critică asupra femeilor din UK decât cea din serialul meu apare astăzi în The Daily Mail, dar nu pot să nu atrag atenţia asupra ei. În mare măsură, observaţiile făcute de această rusoaică care a visat de la 13 ani să trăiască în UK (şi, per ansamblu, iubeşte această ţară ca mine de mult!) au oarece valabilitate în cazul multor britanice, dar nu ar trebui absolutizate.

Într-adevăr, vezi destule femei care habar n-au să se îmbrace, care parcă au o alergie la pieptene, care îşi brutalizează părul prin felurite culori fistichii, care îşi distrug pielea adaptată climei de aici prin excesul de bronzare artificială şi care beau de sting... Poate aici ar trebui căutat răspunsul la întrebarea cu care am pornit la începerea serialului – de ce sunt atâtea tinere splendide în UK, dar de la o vârstă se urâţesc? Nu cumva alimentaţia haotică şi superficială (aici sunt 100% de acord cu opinia rusoaicei), beţiile, fumatul, avorturile, promiscuitatea, hedonismul absolut sau pur şi simplu neglijenţa în a se îngriji au un rol considerabil?

Totuşi, râmân la convingerea mea că omul găseşte ceea ce caută. Iar atenţia mea nu este atrasă de frumuseţea fabricată (de farduri şi operaţii estetice) care ascunde viciile. Şi dacă nu frecventez locurile unde se găsesc asemenea femei care să mă şocheze (nu că aş fi eu prea uşor impresionabil... :), desigur că ceea ce găsesc eu nu sunt britanice doar frumoase, dar şi simpatice şi interesante ca persoane, indiferent că refuză ori acceptă să fie fotografiate.

Din ultima categorie, iată o englezoiacă (mamă a doi copii, de opt şi cinci ani), care mi-a părut să infirme trăsăturile descrise de imigranta rusoaică. Pentru că am încercat mereu să protejez identitatea celor despre care scriu, n-am să spun nici ce serviciu are, nici la ce echipă de fotbal are un abonament (season ticket), tocmai alta decât cea la care este abonat soţul, ceea ce duce la dese “meciuri” în familie. Oricum, aşa arată o femeie normală din UK care merge constant pe un stadion civilizat, lucru pe care, din nefericire, mă îndoiesc că îl pot face multe femei din România.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Femeile în UK (7) [Women in the UK]

Extraordinar mi se pare contrastul dintre această statuie, situată la nivelul solului, între călătorii care forfotesc în Autogara Buchanan din Glasgow, şi imaginea de mai jos, surprinsă de mine în Kensington Gardens din Londra. S-ar zice că într-un fel erau drăgăstoase femeile britanice odinioară, şi altfel în zilele noastre. Poate aşa o fi, dar şi dacă trebuie să admitem că moravurile s-au schimbat (nu doar în UK, ci în toată lumea, care nu mai înţelege dragostea aşa cum a fost lăsată de Dumnezeu), tot periplul meu prin UK m-a convins că în niciun caz nu sunt aşa toate. Fete care să fie şi frumoase, şi deştepte, şi cuminţi poţi găsi până şi într-o ţară atât de secularizată ca UK, aşadar poate există aceea unica (Domnul ştie unde în lume, că eu chiar nu am habar :) şi pentru mine.

Admit că eu unul nu am găsit-o, dar sigur nevredniciei mele i se datorează asta. Nu sunt de acord cu lamentaţiile auzite adesea că “nu prea mai sunt băieţi credincioşi” sau că “s-a teminat cu fetele cuminţi”. Profund lipsită de smerenie mi se pare o atare atitudine, mai ales din partea unora care vedem că suntem cu totul altfel faţă de lumea din jur, dar ne mândrim cu puţinătatea faptelor noastre bune, în loc să-I mulţumim Domnului pentru ele, fără de Care n-am fi făcut nimic. Prea mult ne gândim că n-am găsit pe nimeni care să ne merite, uitând că avem atâtea cusururi care nu ne fac deloc aşa de buni cum ne credem adesea.

Cât despre miturile că britanicele ar fi de evitat (nişte naşpete, bagaboante şi alte idei d-astea) adesea popularizate de cei care caută un anume tip de femei-obiect, acestea mi se par complet false. Zicea un părinte (nu dau un citat exact) că “pe om, cum îl iei aşa-l găseşti. Îl iei bun, aşa îl găseşti, îl iei de rău, rău îl găseşti”. Cine caută astfel de fete (cărora li s-ar potrivi descrierea de pe acest blog), ori să se folosească de ele, ori numai să le judece – dintr-acelea şi găseşte. Prin urmare, sunt în parte de acord cu opinia confratelui într-ale blogging-ului. Cu amendamentul că viziunea asta oarecum pesimistă nici nu se aplică tuturor fetelor (de altfel, sunt sigur că nici n-ar fi pretins aşa ceva autorul – vezi ideea lui de final) şi că eu nu trăiesc în lumea despre care scrie: “Trăim în lumea operaţiilor estetice, a cosmeticelor fără număr, a cremelor anti-rid, a religiei ‘trupului perfect’ (...) În lumea acesta nu mai e timp pentru biserică, pentru post, iar pentru rugăciune nici atât”.

Eu refuz să trăiesc în lumea asta, trăiesc mai degrabă în lumea romantică despre care cântă Gabriel Dorobanţu (vai ce nu-mi plăcea “behăitul ăsta” odinioară, pe când acum am în iPod vreo 7-8 MP3-uri de-ale lui!). Şi cum nu obişnuiesc să iau de rele fetele, parcă pur şi simplu nici nu găsesc dintr-acelea naşpa. Nu că n-or fi deloc, dar probabil că omul găseşte taman ce caută, iar lumea toată este mai bună sau mai rea după cum o privesc ochii noştri (mai ales cei sufleteşti). Astfel, aproape că nu este zi petrecută în UK să nu mă minunez de ce fete superbe întâlnesc (şi frumuseţea lor n-are nimic de-a face cu prototipurile din reviste), dar şi cât de inteligente (nicidecum gâsculiţele de la pagina trei sau cele care cad bete pe străzi) şi cât de amabile pot fi. Şi nu mă refer la tipul de amabilitate pe care o caută destui bărbaţi de toate vârstele...

Alături de aceste fotografii, nu îmi vine să pun altceva decât nişte citate (întreg textul în format audio) dintr-o conferinţă de-a Maicii Siluana Vlad care explică de ce anume mă tot minunez eu: “Dumnezeu i-a dat omului, lui Adam, un ajutor care era darul Lui. Pe cine? Pe Eva. Aşa că, surioarelor, bucuraţi-vă, suntem darul lui Dumnezeu către bărbat! Aşa este, chiar dacă nu suntem căsătorite sau suntem măicuţe, tot darul lui Dumnezeu suntem. Că, ia uitaţi-vă cum îmi zâmbesc mie băieţii şi cum i-ar zâmbi unui moşneguţ! Altfel, nu? Niciodată nu se şterge diferenţa, dacă e darul lui Dumnezeu”.

Foarte clar explică Maica Siluana (o găsiţi online aici) cum de se întâmplă ca numai câteva vorbe schimbate cu o fată drăguţă să îţi schimbe o zi proastă într-una mult mai bună: “Într-un autobuz de băieţi care vorbesc urât şi aşa, dacă se suie o fată frumoasă, toţi devin mai frumoşi, mai drăguţi, mai politicoşi. De ce? Pentru că simt prezenţa lui Dumnezeu, chiar dacă darul nu o mai simte. ‘Darul’ zice ‘e, sunt fată frumoasă’, dar Dumnezeu ştie că El se face cumva prezent prin darul frumuseţii şi gingăşiei”.

“Cum zicea părintele Cleopa [la care venise cineva – nota mea – spunându-i]: ia uitaţi-vă la fetele astea ce picioare lungi au, şi ce dezbrăcate sunt, şi cad în ispită, mă tulbură! Ce să fac, să umblu cu ochii închişi? Nu taică, o să cazi în canal. Uită-te acolo şi zi aşa: Doamne, dacă picioarele ei care sunt aşa de frumoase, dar Tu Care le-ai făcut? (...) şi atunci vine bucuria şi recunoştinţa mea către Dumnezeu şi simţurile mele participă la această bucurie. Acesta e scopul meu, să transform această plăcere în bucurie, altfel mă devorează ea pe mine”.

Minunate cuvinte, pe care nu le-ar fi putut pricepe nici puritanii, născuţi pe tărâmuri britanice, şi care dispreţuiau frumuseţea feminină, lăsată de Dumnezeu şi crezând că, dispreţuind-o, se sfinţeau. Ce imensă rătăcire! Şi nu le înţeleg nici hedoniştii nesătuli de aici şi de aiurea, nici inversioniştii... Nimeni nu înţelege frumuseţea femeii aşa cum trebuie înţeleasă, dacă nu o caută efectiv ca dar al lui Dumnezeu. Multe sunt frumoase, dar prin mila Lui (vai celor care se încred în propriile tehnici de seducţie, căci nu o dată vânătorul ajunge vânat!), poţi să o găseşti şi pe cea mai frumoasă, care este numai una şi doar a ta, alături de care să trăieşti cum scrie pe blogul acesta. Cum zice înţeleptul rege Solomon (Pilde – 18, 22): “Cel ce găseşte o femeie bună află un lucru de mare preţ şi dobândeşte dar de la Dumnezeu” – sigur aşa este...

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Femeile în UK (6) [Women in the UK]

Una dintre realităţile despre femeile din UK pe care am descoperit-o este aceea că foarte multe dintre ele au un serviciu de la vârste fragede. Iar aceasta le aseamănă mai degrabă cu americancele decât cu alte tinere din Europa. În Scandinavia, statul-dumnezeu (welfare state – şi nu e de mirare că ponderea ateilor este uriaşă în acele ţări, adesea privite ca etalon de bunăstare!) le permite tinerelor să călătorească, să schimbe job după job, să studieze în străinătate fără grija unui împrumut pentru studii (student loan), adică să tot experimenteze (şi bune şi rele) până după 30 de ani. Ce să mai zic de mulţi din tineri din ţările cu virtuţi şi metehne de origine latină ca România sau din Estul fost-comunist al Europei, unde nu cred că exclusiv dificultăţile economice întârzie destul de mult desprinderea tinerilor de casa părintească?! Iar eu aş fi primul leneş de arătat cu degetul în acest sens!

Cea din primul plan al fotografiei (14 ani) lucrează ca chelneriţă, iar cea de-a doua (15 ani) urmează cursuri să devină bucătăreasă şi face ceva bănuţi din asta. Nu păreau să se încadreze în clişeul de fată din Essex (Essex girl) – prototipul personajul din bancurile cu blonde sau expresie prin care britanicii denumesc fetele de la pagina 3 (în al lor The Sun – alte pagini în tabloidele noastre, dar nu merită să dau linkuri). Nu ştiu dacă – provenind dintr-o localitate de numai 28,000 locuitori, tocmai din Essex – vreuna dintre ele va ajunge la facultate. Dar câteva studente cu care am vorbit (şi mai frumoase, şi mai urâţele, şi care au acceptat să fie pozate, şi care nu :) mi-au spus că muncesc din adolescenţă.

Desigur că n-o fi plin de fete harnice, căci văd prin UK inclusiv tinere care cerşesc mărunţiş, probabil pentru o bere sau ţigară, nu de foame. În plus, mi se pare demnă de luat în considerare şi teoria (formulată de o româncă care se încadrează în modelul scandinav şi citeşte acest blog :) potrivit căreia faptul că părinţii îşi iau mâna de pe copii destul de devreme face ca, la bătrâneţea primilor, şi odraslele să îşi ia mâna de pe ei. Aşadar, spre deosebire de beneficiile învăţării cu munca de la vârste fragede într-o societate patriarhală/rurală, acelaşi fenomen într-o societate capitalistă/urbană te face mai individualist şi erodează legăturile dintre generaţii. Interesantă teorie, demnă de un studiu serios, nu de simple păreri aruncate în blogosferă.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Witty bits from what I learned here (5) [Vorbe de duh din ce am învăţat pe aici]

Guess whose was the huge book in the picture? It belonged to another of those beautiful and smart girls in the UK who don’t seem to think only of booze, sex and shopping. And as long as some many judge a woman as loose based upon a single glance, I dare saying she is intelligent after a single 3-minute chat. “Yes, we should learn everything in it”, the cute student answered to me, while holding the book for my camera. Her dream is to become a EU competition law attorney! Too bad that, like many other Brit girls, she doesn’t like being photographed.

Q: Hence, I can only use the imagine of the book to illustrate a classical question/answer ethnic joke I came across a few days ago – Which are the three thinnest books in the world?

A: The book about German humour, the British cooking book, and the book about Turkish democracy. I could only add my personal amendments that, every now and then, one could find a German with some sense of humour, few things around the UK are at least edible, whilst the Turkish democracy has seriously improved for the past decade or so. Nevertheless, broadly speaking, this politically incorrect joke bears enough seeds of truth, doesn't it?

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Femeile în UK (5) [Women in the UK]

Desigur că motivele pentru care oamenii aşteaptă răbdători la cozi ar trebui să ţină de bun simţ, educaţie şi smerenia fără de care niciodată nu vei vedea lumea cu ochi sănătoşi, aşa cum i-a dorit Creatorul nostru să fie. Dar încă un motiv pentru care ai sta cuminte la rând într-un fast food, ba chiar ai vrea să nu se mai termine coada, ar putea fi zâmbetul unei poloneze precum cea din imagine. Eu comandasem deja la altcineva (la fel de amabilă, dar nu la fel de frumoasă :) şi nu am putut să-i răspund decât “Să-ţi fac o poză” la întrebarea “Ce pot să vă ofer”? pe care o adresa ca o roboţică tuturor clienţilor. Aceeaşi voce, acelaşi zâmbet, egal adresat tuturor.

“Simplă deformaţie profesională”, ar zice răutăcioşii. Dar mi-e mi-a plăcut că fata asta părea să nu obosească niciodată a zâmbi şi nu pot decât să-i doresc să fie aşa şi în viaţa privată. Iarăşi, n-aş putea generaliza că toate imigrantele de pe Continent (despre care aud că alcătuiesc cam 25 la sută din angajatele din Londra!) dau aceeaşi impresie de mulţumire la slujbă. Dar multe poloneze, lituanience, cehoaice, slovace, rusoaice, franţuzoaice (românce încă n-am întâlnit) cel puţin aşa par.

Asta e cheia capitalismului anglo-saxon - impresia asta de omul potrivit la locul potrivit - pe care am constatat-o de multe ori şi în America şi pe care adesea nu o găsesc la Bucureşti. Poate acolo sunt mult mai frumoase şi mai elegant îmbrăcate vânzătoarele decât cele de pe aici, dar sunt atât de reci, sictirite şi repezite, încât adesea nu-ţi vine să intri în vorbă cu ele. Habar n-am de ce pe aici se zâmbeşte mai mult, că sunt şi note de plată (bills) şi probleme destule. Cum de se poate ca, într-o slujbă oarecare, să se zâmbească atâta, iar în România, oameni din atâtea poziţii mai înalte decât a lucra la un fast food să fie atât de gretoşi?

Nu exclud nicidecum motivaţiile financiare, ba încă n-am scris nimic despre faţa neagră a capitalismului, despre cei care, probabil (că doar puţini mi-ar spune-o direct şi prefer să nu îi întreb), muncesc ilegal. Evident că problema banilor este esenţială, dar nu şi suficientă pentru a explica prezenţa/absenţa zâmbetelor. Cu toate metehnele lui, există un nu-ştiu-ce al capitalismului adevărat care atrage zâmbetul la locul de muncă. Oi fi încă prea prost şi prea puţine am văzut din lumea asta, ca să pot şti precis despre ce este vorba. Însă un lucru mi-e clar – există şi cu totul altceva, în afara banilor (dumnezeul lumii contemporane) care luminează faţa cu un zâmbet şi aduce aparenţa de mulţumire la locul de muncă.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Femeile în UK (4) [Women in the UK]

Nu-mi pot închipui graţie cine-ştie-cărui talent personal (poate doar că tot prostul mai învaţă din experienţă), dar de data asta am mers la sigur. "Scuză-mă, nu-i aşa că nu eşti britanică?" - deschiderea ex abrupto. "Eşti cumva un fotomodel care lucrează în Londra?" - continuarea asaltului interogator pentru captatio benevolentiae, căci ce fată nu lasă puţin garda jos în faţa unui compliment? Poate chiar şi una care este complimentată zi de zi. Garantat, un compliment (orice propoziţie articulată, de fapt) merge mai bine decât o fluierătură, o exclamaţie animalică ori o simplă holbare tâmpă. "Nu sunt, de ce vrei să ştii?" Restul scurtei discuţii - doar pentru când accesul pe blogul meu va fi pe bani :)

Această studentă din Bulgaria este binecuvântată (sau împovărată în lumea de azi?) cu tipul de frumuseţe pe care sigur că nu doar un visător incurabil ca mine o observă, ci şi traficanţii de femei, miliardarii burtoşi sau filosofii cinici care se întreabă de mii de ani dacă femeile au suflet. Bănuiesc cel puţin un cititor al blogului caruia ar putea să îi placă foarte mult (dacă nu postează vreun comentariu, înseamnă că m-am înşelat :(, dar nu şi mie. Nu pentru că ar exista frumuseţe care să aibă ceva rău în sine, ci pentru că fiecare ar trebui să-şi cunoască slăbiciunile. Orice femeie pe care ai idolatriza-o, nu vei şti să o iubeşti cu adevărat şi adesea vei sfârşi prin a o înşela, cum avea să facă bietul Lucian Blaga faţă de aceea căreia îi scrisese: "Frumoaso, ţi-s ochii aşa de negri, încât seara, când stau culcat (...) Aşa-s de negri ochii tăi, lumina mea".

Despre frumuseţea aceea de o indescriptibilă căldură în prezenţa căreia dispare orice conotaţie pătimaşă, pentru că te întrebi dacă aşa ar trebui să arate şi să-ţi vorbească aceea unica - într-un episod următor. Şi va fi vorba, în sfârşit, de o britanică oarecumva mai tipică decât bruneţica ce a deschis acest serial şi care a fost singurul element din blog care a stârnit interesul câtorva cititori de-ai mei care nu cunosc limba română, înainte să încep să postez şi în engleză. O altă dovadă că frumuseţea comunică în sine ceva, dincolo de cuvinte.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Femeile în UK (3) [Women in the UK]

Contrar sfatului unei londoneze care studiază geografia la această universitate al cărui oaspete sunt ("Ar trebui să te întâlneşti cu fiecare britanică pentru a şti cum sunt britanicele"), iată-mă cutezând a face o primă generalizare. Teoretic, are dreptate, dar asta nu mă împiedică să spun că şi ea se numără între britanicele cărora nu le place a se şti trase în poză, deşi altfel nu sunt deloc greţoase şi poţi avea cu ele discuţii foarte interesante. Ba chiar destul de îndelungate (15-20 de minute) pentru o pălăvrăgeală între străini. Pe de altă parte, există şi altele precum cele de mai sus, care, văzându-te cu camera, se oferă ele însele să fie pozate. Părerea uneia dintre celelalte despre cele din poză? "Poate erau bete" - un răspuns la care nu subscriu în niciun fel, chiar nu mi s-a părut aşa ceva! Că doar fete bete în numeroase ipostaze am mai întâlnit eu, dar nu la shopping, pe la ora 18:00!

Altfel, există şi fete care n-au nimic împotrivă să fie pozate, precum cea care împărţea mandarine şi zâmbete, invitând oamenii la Enterprise Thursdays, o serie de evenimente menite să deschidă ochii studenţilor de la orice facultate asupra oportunităţilor de afaceri. Simpatică ideea, ca şi strategia de promovare a ei, printr-o fată mult mai drăguţă în realitate decât lasă să se vadă fotografia de ochelaristă tocilară, aşa cum a surprins-o neîdemânaticul fotograf de mine. Nu ştiu dacă faptul că studiază economia în limba germană - într-o ţară plină încă de aversiune (sau, în cel mai fericit caz, invidie) faţă de tot ce vine din Germania! - are vreo relevanţă, însă îmi dau seama repede când discut cu o fată a cărei minte merge ca un ceas elveţian. Şi căreia nu pot să-i doresc decât succes în afaceri şi ca următorul an de studiu, pe care îl va petrece în Austria, să îi fie cel puţin la fel de interesant precum săptămânile mele pe aici. Căci sigur tipe ca ea menţin pe cai mari economia UK, nu dintr-acelea care se grăbesc să se tragă în poză pentru a se vedea în tabloidul The Sun (depăşit, de altfel, tot de un rival german - Bild-Zeitung).

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Femeile în UK (2) [Women in the UK]

Iată o fotografie care nu poate nici să-mi infirme, nici să-mi confirme vreo teorie despre britanice, pentru că este vorba de o... olandeză. Chiar dacă se întâmplă să se afle de cinci ani în UK şi are un irezistibil accent britanic (remarc şi eu ca un romantic, nu ca un lingvist, să pot spune şi care anume :), mi-a zis clar că nu se simte britanică. Or, olandezele sunt singura excepţie aplicabilă până acum teoriei că toţi marii de exploratori şi-au luat lumea în cap plecând peste mări şi ţări pentru că femeile din ţara lor erau prea nasoale. Grecii, portughezii şi spaniolii (na, că nu mai sunt politically corect spunându-le pe lume :) sigur d-asta au plecat! Cu englezii, teoria mea e încă în plin proces verificare. Căci, spre deosebire de portughezi (care, pe unde ajungeau, se îndrăgosteau de localnice), din câte ştiu eu, multă vreme englezii îşi importau soţii de soi de acasă. Nu-mi dau seama încă dacă era un simplu moft pentru a ţine la puritatea sângelui sau chiar aveau de ce să le fie dor - aşa că mai verificăm.

Altfel, până acum doar două localnice simpatice de pe aici n-au vrut să le fotografiez spunându-mi că nu le place să fie pozate, iar o a treia mi-a dat cu flit fără explicaţii. Nici eu n-am insistat în a-mi testa umilele tehnici persuasive şi să mă dau în spectacol în ţara asta unde, cu milioanele ei de camere de supraveghere, parcă te vezi la televizor în aproape orice loc public. Oricum, nu găsesc decât trei explicaţii:
a) cea optimistă - de ce să nu le cred pe cuvânt, câtă vreme cel puţin una din cititoarele acestui blog - se ştie ea :) - are efectiv oroare de a fi fotografiată, încât trebuie să o vânezi pentru a o trage în poză cu răbdarea necesară prinderii unei musculiţe cu cuţitul?
b) cea pesimistă - sunt eu un mare nătăfleţ, ba încă şi genul care poate să calce în gropi visând doar (nici măcar uitându-se după!) îngeri blonzi - nu încape îndoială că aşa prost sunt şi asta poate să o vadă imediat o fată deşteaptă :)
c) cea mai probabilă - am trăit mai mult în lumea virtuală în ultimele 72 de ore şi nu am prea ieşit la aer, ca să am ce poza, încât să fie relevantă statistic şi rata refuzurilor, căci altfel am strâns destule poze, dar nu cu britanice; dar recuperez eu curând, când, cu voia Domnului, voi pune pentru prima oară piciorul în Londra!!!

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Femeile în UK (1) [Women in the UK]

Una dintre prejudecăţile cu care se urcă în avion multă lume care pleacă înspre UK este aceea că femeile de acolo sunt: 1) urâte şi/sau grase + 2) uşoare. Pe cea de-a doua ipoteză nu am de gând să o "verific" amănunţit, însă cred că sunt pe cale să renunţ la orice idei preconcepute (şi culmea, formate citind zi de zi ediţiile online ale câtorva ziare britanice!) în privinţa celei dintâi, după numai câteva zile.

Certitudini. 1) Femeile britanice sunt mult mai frumoase decât cele din sudul Europei (refuz să dau nume de ţări) + 2) Procentul de grase şi graşi pe străzile din Brighton nu pare mai mare ca în România decât, poate, cu vreo 3-5 la sută din totalul trecătorilor.

Ipoteză de lucru. Luna trecută, un jurnalist britanic (Ted Safran) a stârnit furia multor conaţionale criticate că nu se prea îngrijesc de la o vârstă încolo, ba că nici nu îşi educă fiicele în acest sens. El comenta paradoxul că, până la 20 de ani, între britanice găseşti unele dintre cele mai frumoase femei din lume, în timp ce, după 30 – multe dintre cele mai urâte. Este o ipoteză interesantă, înclin să subscriu la ea, dar e prea devreme pentru opinii ferme.

Marea problemă este că, într-o societate atât de secularizată precum cea britanică, frumuseţea e aproape exclusiv o marfă şi nu ştiu câtă lume mai poate fi uimită de frumuseţea unor chipuri absolut obişnuite (vezi această imagine a unei drăguţe adolescente din Lewes) şi de discuţia simplă pe care o poţi avea cu o fată, fără să te gândeşti la ceea ce “experţi” peste “experţi” ne mint că e “firesc” ca toată lumea (şi cu precădere bărbaţii) să se gândească non stop. Pentru cine caută detalii picante, n-are nevoie de blogul meu. Pentru cine vrea confirmarea că în UK există multă frumuseţe naturală şi politeţe (da, vânzătoarele de toate vârstele parcă zâmbesc mai mult decât în România!) – sper să mai am ce povesti.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]