Alcoolul ăsta, prietenul cel mai bun al britanicului? (7) [This alcohol, a Brit’s best friend?]

Există un sunet inconfundabil din UK care îmi va rămâne pentru totdeauna în memoria auditivă – sticlele de băutură care se ating una de alta, într-o pungă de plastic (de regulă albă) cu care studentele merg în paşi repezi spre camerele de cămin. Singure sau două câte două (mai rar într-un grup mai mare – văd că observaţia mea din prima săptămână în UK a rămas valabilă), mereu se grăbesc de parcă vinul sau votca s-ar răci ori încălzi prea tare în câteva zeci de metri parcurşi. În amintirea mea, sunetul acesta specific, atât de diferit de foşnetul pungilor cu haine şi pantofi ale gâsculiţelor ieşite la cumpăraturi pe Oxford Street, va rămâne pentru totdeauna drept ceva tipic britanic.

Dacă fetele înnebunite de shopping, încearcă să dovedească ceva prin cârpele alea şi puzderia de nimicuri pe care dau atâtea pounds, să atragă atenţia lumii, să pună mâna pre vreun milionar sau poate numai să se distreze – tot înseamnă că mai au o speranţă. Desigur că într-un mod cu totul absurd (dar perfect explicabil într-un lume fără Dumnezeu), ele îşi caută locul pe lume. Nu luptând împotriva lumii (căci asta se face numai prin haruri de la Duhul Sfânt), ci potrivindu-se duhului acestei lumi bolnave, în care dacă nu cumperi nu exişti – un concept interesant, de care deja văd că e plin Web-ul (vezi aici, aici sau aici).

În schimb, cele înnebunite de băutură nu prea se mai aşteaptă la nimic de la viaţă şi de la semeni şi – repet asta! – nu pentru că ar fi cumva atât de urâte sau proaste, încât nimeni să nu se uite la ele. Pur şi simplu, au renunţat la orice luptă, la orice încercare de a dovedi cuiva ceva, ba poate chiar şi de a se mai amăgi că este ceva distractiv în a consuma alcool. Se duc la şcoală din inerţie, au o gaşcă de prieteni din inerţie, ţin la convenţiile sociale din inerţie şi, majoritatea, nici nu încearcă să-şi pună capăt vieţii prin gesturi subite, căci şi aceasta este, cel mai adesea, o încercare de a atrage atenţia asupra ta.

Dar se sinucid încet, mai întâi pe plan social (odată ce au căzut în rândul infractorilor), apoi procesul este ireversibil şi asupra organismului – prin fiecare neuron ucis de gramele de alcool, prin tot prăpădul care îl face în ţesuturile esofagului, stomacului şi ale ficatului, la care se adaugă toată anestezia morală în care te cufundă alcoolul. Şi ce pot face oamenii de ştiinţă sau oamenii politici, aceşti idoli ai lumii contemporane, pentru aceste femei, decât să sintetizeze statistici, să tragă semnale de alarmă, să elaboreze strategii?! Iată numai câteva îngrijorări (majoritatea selectate din ultimele 24 de ore!) – aici, aici, aici, aici, aici, aici sau aici – dar la ce bun, dacă deştepţii ăştia de oameni de ştiinţă, factori de răspundere, lideri de opinie etc, habar nu au care sunt cauzele reale ale fenomenului?

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

UK's motor vanity fair (1) [Bâlciul deşertăciunilor cu motor din UK]

Any attempt to describe life in the UK could no longer avoid saying something about the cars the Brits drive. Since I’m neither a fan of motor sports, nor a driving ace, I thought it would be better for me to show images of cars seen in Britain, and not comment too much on something I am not an expert at. However, I could dare drawing attention to what seemed to me worth sharing with others.

To my own surprise (and to those of my readers who know I am not at all passionate with cars), I really took notice of some interesting things throughout this country, and I have hundreds of pictures (probably for at least 25 episodes apart from this inaugural one) to prove it.

For the first episode, I chose a Morris car. I don’t know much about this now defunct Morris Motor Company, neither does this brand seem to have a network of fans with a remarkable online visibility (only a little bit here or here) – but the vehicle looks great!

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

About public transport in the UK (2) [Despre transportul public în UK]

Something that all non-British people living in the UK should keep in mind is the fact that most public places are inherently designed for walking on the left-hand side, exactly as cars are being driven on roads. Although Big Brother may not punish you for any offence related to walking where one shouldn’t walk, doing so can have some uncomfortable consequences.

This doesn’t necessarily mean everybody here upholds this unwritten rule, so that you could only see people using sidewalks, corridors, alleys, pedestrian bridges etc in this orderly manner. What I mean is that the Brits unknowingly organize even the movement of people like the movement of vehicles. No matter what a trivial cultural difference this may seem to many, I think it’s useful for anyone to be aware of it. Therefore, I strongly recommend this blog post, and subsequent comments for more details on the issue.

It’s very unlikely (even for a country with weird laws like the UK :) that a normative act requires pedestrians to walk on the left, but it is highly advisable to do so. For instance, in a London underground station like the above, if you don’t walk on the “right lane,” you may suddenly have to face a flood of people coming towards you. Then, if you circulated on the wrong track, you may find yourself in front of a moving stairway which descends, whilst you actually wanted to go up… or the other way around. When you’ve got heavy luggage and you’re in a hurry, and so are the scores of people behind you, that’s truly a nasty situation, isn’t it?

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

[EN] Worth trying in the UK / [RO] Merită încercat în UK (2)

[EN] For glimpses of how the British are in their personal space, anyone needs a few rides in a double decker bus. Hop on such a bus to practice yourself the typically British patience to queue, to see how the Brits look and smell, if they are polite or not, what they’re talking about, what they’ve just bought, what they eat or even where they’re going out in the evening. [RO] Pentru imagini fugare despre cum sunt britanicii în spaţiul lor personal, oricine are nevoie de câteva călătorii într-un autobuz supraetajat. Suie-te într-un atare autobuz să exersezi tu însuţi răbdarea tipic britanică de a sta la coadă, să vezi cum arată şi miros britanicii, dacă sunt politicoşi sau nu, despre ce discută, ce tocmai şi-au cumpărat, ce mănâncă sau chiar unde ies seara în oraş.

[EN] A bus is a better place for this purpose than a train packed with commuters, absorbed into reading their papers and books, while having breakfast. In the morning, most have earphones stuck into their ears or/and eyes glued to laptop screens. In the evening, one has a better chance to engage in nice chats. Even if not everyone likes conversations with strangers (like I do :), I recommend a double decker both for usual transportation needs and as a sightseeing tour. [RO] Un autobuz este un loc mai bun pentru acest scop decât un tren plin de navetişti, absorbiţi în citirea ziarelor şi cărţilor lor, în timp ce iau micul dejun. Dimineaţa, cei mai mulţi au căşti înfundate în urechi sau/şi ochii lipiţi de ecranul laptopului. Seara, ai o şansă mai bună să intri în discuţii drăguţe. Deşi nu tuturor le plac conversaţiile cu străinii (cum îmi plac mie :), recomand un autobuz supraetajat deopotrivă pentru nevoi de transport obşnuite şi un tur al oraşului.

[EN] Sitting like the Frenchman in the picture (locals do it as well :) makes travelling more enjoyable, while the perspective upon the urban landscape from that height is unique. As far as I know, there’s no other country except Japan to have so many buses of this kind, but the Japs use them primarily on long distance journeys. [RO] Şederea ca francezul din imagine (localnicii fac la fel :) face călătoria mult mai plăcută, în timp ce perpectiva asupra peisajului urban de la acea înălţime este unică. Din câte ştiu eu, nu există altă ţară cu excepţia Japoniei care să aibă atât de multe autobuze de acest fel, dar japonezii le folosesc cu precădere pentru călătorii pe distanţe lungi.

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Chestii d-astea, numai la britanici (11) [Things like these, only at the Brits]

Nu pot pretinde în mod absolut că, dacă nu am văzut eu altundeva prin lume, numai prin UK s-o găsi aşa ceva, însă simt că trebuie neapărat să semnalez o genială invenţie britanică, care aparţine unei firme din Wiltshire (sud-vestul Angliei). Este vorba despre ceea ce compania producătoare anunţă drept cel mai rapid şi mai igienic uscător de mâini. Fără să apeşi pe nimic, îţi introduci palmele umede în aceste incinte şi un curent de aer cald începe să sufle din ambele direcţii asupra lor până se usucă. În ciuda senzaţiei că o să te trezeşti cu mâinile lipite de unul din pereţii fierbinţi ai maşinăriei, aerul este pompat cu atâta putere, încât un atare accident pare exclus. Da, parcă durează ceva mai puţin, dar nu-s în măsură să mă pronunţ asupra altor performanţe – dacă, într-adevăr, aerul este curăţat de bacterii (nu reciclat, cum ar face alte uscătoare) şi se reduce consumul de electricitate cu 83 la sută decât în cazul altor aparate similare.

Însă recomand oricui să testeze această mostră de inventivitate britanică, ori că s-ar afla în Gara Victoria din Londra (unde accesul te costă 20 pence şi mai eşti şi fimat :) sau în centrul comercial etalon al Brighton-ului, Churchill Square Shopping Centre. Iar dacă disputa privind cine a inventat ceea ce în România numim veceu (water closet) probabil că nu se va tranşa niciodată între englezi şi chinezi, în ziua de azi, cu toate reglementătile privind brevetele de invenţii, este clar că cei care au inventat uscătorul acesta au pus-o de o afacere de milioane.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Gunoiul britanic, vedetă necontestată a CCTV [Brit trash, undisputed star of CCTV]

Văzând atâtea gunoaie pe străzile britanice, adesea ambalate frumos, dar în văzul atâtor camere de supraveghere, orice vizitator iscusit în datul cu părerea (şi n-aş zice că acesta este un sport naţional exclusiv românesc) ar putea fi tentat să decreteze că a ajuns într-o ţară mizerabilă. Sau că cei care stau cu ochii în faţa pereţilor de monitoare unde ajung imaginile de la aceste milioane de camere CCTV (closed circuit television) nu îşi fac treaba.

Nicidecum! Aşa cum am mai scris deja, UK este o ţară destul de curată (imaginea de mai sus este de pe o arteră centrală din Edinburgh) sau măcar una în care autorităţile chiar se străduiesc să îşi facă treaba, spre deosebire de Napoli – capitala europeană a gunoaielor (mai multe detalii aici şi imagini aici). Mă abţin de la orice comentarii despre Bucureşti (că alţii se pricep mai bine la asta :), dar nici ca Napoli nu suntem!

Gunoaiele zac de multe ori în faţa camerelor de televiziune cu circuit închis (deşi nu cred că mai mult de 24 de ore!) din pricina spaimei băgate în toată lumea de campania de atentate cu bombă din 1969-1997 instituită de Provisional IRA. Teroriştii ăia buneau bombe cu precădere în coşurile de gunoi din zone aglomerate şi erau greu de depistat. Prin urmare, deşi aceste piese de mobilier urban nu lipsesc cu desăvârşire din UK, există multe spaţii publice unde te-ai aştepta să fie, însă nu le găseşti. Dacă vreun terorist chiar vrea să pună o bombă, sigur va găsi o modalitate de a păcăli vigilenţa autorităţilor. Însă încercarea acestora din urmă de a crea fie şi minima impresie de climat descurajant pentru răufăcători mi se pare de apreciat.

Chiar dacă este imposibil a percheziţiona preventiv toate mormanele de gunoi, măcar ai înregistrări video cu cine, unde, la ce oră şi ce anume deşeu a aruncat. Unii se simt spionaţi de Big Brother, dar mie mi se pare că numai cine ar avea de ascuns ceva. Eu unul nu găsesc loc de ironii ieftine despre gunoaiele de pe străzi în UK, mai ales că n-ar fi rău să ne mai vedem şi bârna din ochiul nostru...

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Chestii d-astea, numai la britanici (10) [Things like these, only at the Brits]

Dacă nu aş fi fotografiat eu însumi toate semafoarele ăstea, înghesuite pe o suprafaţă aşa de mică, aş fi putut zice că este vorba de un trucaj. Însă imaginea este autentică şi arată cam până unde poate merge paranoia autorităţilor britanice în încercarea lor de a garanta siguranţa circulaţiei. În schimb, cu faptul că pe foarte multe străzi din Brighton (şi pe zeci de metri chiar, nu ca aici!) sunt ţarcuri din acestea nu pot decât să fiu de acord.

Pe de o parte, ele descurajează indisciplina pietonilor. Căci cu chiu cu vai le poţi sări, treaz fiind. Aşadar, când eşti beat măcar vei fi nevoit să foloseşti trecerile de pietoni - de aici rezultă măcar o teoretică reducere a şanselor de accident mortal. Apoi, pe lângă amenzile usturătoare şi rapiditatea cu care vehiculele parcate ilegal sunt ridicate, ţarcurile elimină orice potenţial loc de parcare ilegală şi fac din Brighton unul dintre oraşele cu arterele cel mai aerisite din câte am văzut eu prin lume. E drept că sunt şi zile cu multe maşini care sunt constrânse să meargă cu viteza melcului, dar toate trebuie să folosească exclusiv carosabilul, ordonate ca nişte furnicuţe.

Nu pot însă să nu mă întreb la ce bun atâtea semafoare (minim 10, dacă nu or fi chiar 14 în poză), plasate pe o arteră centrală, între gară şi Churchill Shopping Centre. Ele sunt puse la o banală intersecţie în cruce, în care una din străzi (cam unde eram situat eu, fotografiind) urcă o pantă destul de abruptă, încât viteza nu poate fi prea mare. Ce o fi în capul lui Big Brother, care te filmează non stop şi pretutindeni, îţi spune “uită-te la dreapta” sau “uită-te la stânga” şi nu te lasă nici să traversezi, nici să parchezi neregulamentar? Mai că aş zice că următorul pas va fi inventarea robotului care să te treacă strada, ori că vrei, ori că nu vrei.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Chestii d-astea, numai la britanici (9) [Things like these, only at the Brits]

Nici vorbă să nu existe toalete care put ori să poţi spune că nu vezi niciun chiştoc sau hârtiuţă aruncate pe stradă prin UK, dar un lucru îmi pare altfel decât în multe alte locuri din lume. În România, curăţenia nu prea este o prioritate - nici individuală, nici comunitară. În America, pe unde este curat îmi părea mai degrabă a fi vorba de faptul că aşa e învăţat/constrâns americanul să-şi ţină curată proprietatea (sau ieşirea acesteia către un spaţiu public). Ei bine, cel puţin în inima Londrei, îmi place că autorităţile chiar îşi asumă curăţenia drept un serviciu public. Nu ştiu dacă ceea ce fac este pe măsura taxelor încasate, însă măcar se pricep de minune să dea impresia că fac ceva! Chiar şi la 18.00-19.00, prin mulţimea de trecători, vezi tractoraşe-aspirator precum cel din imagine, care strâng deşeurile cele mai vizibile şi mătură strada.

Practic, nenumăratele camere de supraveghere nu sunt niciodată însoţite de afişe laudative referitoare la câţi hoţi de buzunare, violatori sau vânzători de droguri au dibuit, ceea ce ar fi absurd. Există însă laude, precum aceasta afişată într-un autobuz londonez, că aceste camere au dus la trimiterea în judecată a peste 60 de persoane. Efectul descurajant chiar se vede - autobuze impecabile, cu tapiţerie pluşată care nu ar rezista mai mult de o săptămână la Bucureşti, păstrate în bună stare fără a fi nevoie să fie patrulate de agenţi de pază!

În schimb, în trenurile operatorului feroviar Southern, mesele fixe şi pliabile au fost puse tocmai pentru ca navetiştii să poată mânca în drum spre/de la serviciu şi să poată lăsa resturile să fie strânse. Totul este cât se poate de firesc şi intră, de fapt, în preţul biletului. Practic, nu aşa este şi în avion? În plus, în timpul unei curse de o oră (Brighton-Londra), cel puţin o dată trece un om de serviciu din tren cu un mare sac în care adună resturile oamenilor, ca nimeni să nu fie tentat să le vâre printre scaune.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Chestii d-astea, numai la britanici (7) [Things like these, only at the Brits]

Pentru cine credea că exagerez, făcând din ţânţar armăsar, ori ca sunt doar prea fiţos, revin cu încă două imagini ce probează stupizenia chiuvetelor cu care, efectiv, nu mă pot împăca în UK. Ori că e vorba de varianta mini (cea mai răspândită şi unde de-abia încap două mânuţe de copil) ori în varianta maxi (unde ar intra, fără probleme, un bebeluş), majoritatea chiuvetelor de pe aici (să zicem 70 la sută din cele întâlnite prin case şi localuri) nu au decât două funcţii: îngheţarea mânilor (mai puţin probabilă), respectiv opărirea lor (posibilă în 99 la sută din cazuri). E limpede că britanicii nu au inventat încă apa călâie.

Înainte de a încheia definitiv acest subiect, mai fac nişte precizări:
1) admit posibilitatea că aceste instalaţii casnice pot favoriza economisirea apei - pur şi simplu, pui dopul, amesteci apa caldă cu cea rece şi îţi faci treaba cum poţi, dar, în orice caz, nu mai ai de ce să laşi apa să curgă în prostie;
2) deşi este vorba tot de sud-estul Angliei, între locurile unde au fost făcute cele două fotografii există cel puţin 100 km distanţă;
3) recunosc, totuşi, că în toaletele publice din Londra, parcă procentul de chiuvete normale este mult mai mare, dar feriţi-vă de a vă scăpa ceva în centrul comercial Trocadero de lângă Piccadilly Circus, că veţi da o liră (£ 1!) pentru a intra, iar condiţiile sunt mai proaste decât în toaletele gratuite sau care costă doar 20 pence;
4) în fine, voi mai reveni pe tema asta doar dacă în Scoţia o fi cumva altfel - de nu, rămâne valabilă prezumţia de vinovăţie că ciudăţenia asta este valabilă peste tot în UK.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Chestii d-astea, numai la britanici (5) [Things like these, only at the Brits]

Grija autorităţilor britanice pentru cei care nu prea se uită pe unde umblă (ca mine :) sau pentru cei care nu au uitat că strada nu se trece fără a te asigura (cum zice Codul rutier român la art. 72 al. 3), dar se uită în direcţia opusă, aşa cum au învăţat în ţara lor, este încă o surpriză plăcută! Cel puţin în bucăţica de UK văzută până acum (Brighton-Hove şi Londra), inscripţii precum cele din imagini sunt destul de dese. Din nou, nu vreau să absolutizez că numai la britanici o fi aşa - eu spun doar ce nu am mai văzut nicăieri prin lume până acum. Poate că măcar în vreuna din celelalte 73 de state unde se circulă pe stânga (respectiv cu volanul pe dreapta) există aceeaşi grijă pentru pietoni. Totuşi, mi-e groază să mă gândesc că sud-africanii, care organizează Campionatul Mondial de Fotbal din 2010, n-or fi început încă să vopsească mesaje similare la trecerile de pietoni. Dacă, în ciuda tuturor avertismentele de pe aici, aproape că nu găseşti vreun student străin sau imigrant care să nu-ţi povestească de câte ori era să-l calce vreo maşină sau ditamai autobuzul cu etaj, probabil că în Africa de Sud numărul accidentelor de circulaţie provocate de pietoni neatenţi (sau atenţi în direcţia opusă!) va creşte foarte mult în iulie-iunie 2010.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Chestii d-astea, numai la britanici (4) [Things like these, only at the Brits]

Nu vreau să îmi închipui cum o fi să consumi această veritabilă mâncare naţională britanică zi de zi, dar măcar o dată pe săptămână este efectiv uşor de cumpărat de oriunde, accesibilă ca preţ, nesofisticată, probabil nesănătoasă (din cauza prăjelii în ulei), dar... delicioasă. Fără a avea vreo tradiţie de sute de ani specifică preparatelor culinare cu care se mândresc bucătarii francezi, italieni sau chinezi, aceşti Fish and Chips au ajuns un veritabil simbol naţional în UK. Există până şi o Federaţie Naţională a Prăjitorilor de Peşte, care nu face niciun secret din ce conţine acest popular produs de tip fast-food. Ingredientele de bază sunt file de peşte prăjit (cel mai desea cod, dar şi batog sau calcan), o porţie de cartofi prăjiţi şi, poate, o lingură de mazăre fiartă. La acestea, fiecare bucătar sau client poate adăuga, după gust: sare, oţet, lămâie ori diferite sosuri. Între £ 3.30 (la cantina căminului cu regim de hotel unde locuiesc) şi £ 9.99, la Cambridge (zic cei care ţin evidenţa preţurilor acestui produs-indicator al bunăstării britanicilor), am auzit că ar fi şi locuri unde o porţie scade sub £ 3, în timp ce am văzut eu însumi că, la Londra, media preţurilor este de £ 5.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Chestii d-astea, numai la britanici (3) [Things like these, only at the Brits]

Nu ştiu foarte multe detalii despre cum o fi în SUA - în afară de faptul că, cel puţin teoretic, nici acolo vreo autoritate locală, statală sau federală nu are dreptul să te oblige să te legitimezi - dar aici drepturile cetăţeanului întrec orice aşteptări pentru cineva dintr-o ţară fost-comunistă. Dacă ai încălcat vreo regulă de circulaţie şi ţi se semnalează acest lucru de către un poliţist, ai la dispoziţie şapte (7) zile să te prezinţi cu permisul de conducere la un sediu de poliţie. De la bun început, este eliminată o situaţie care favorizează corupţia, căci nu ai ce "negocia" cu poliţistul care te-a oprit. Câtă vreme vei face dovada că ai un permis de conducere valabil (şi ţi se respectă această prezumţie de bună-credinţă!), nu se pune problema refuzului înmânării actului de identitate, permisului de conducere, certificatului de înmatriculare sau de înregistrare, al celorlalte documente prevăzute de lege, cum zice Codul nostru rutier, care îţi dă şi puncte de penalizare, şi amendă contravenţională pentru asta.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Chestii d-astea, numai la britanici (2) [Things like these, only at the Brits]

Încă o ciudăţenie de pe la britanici. Din ce aud, nu doar în camera mea, ci în foarte multe alte locuinţe, chiuvetele sunt oarecum arhaice şi categoric nepractice. Ori precum cea de mai sus, cu robinete separate pentru apă caldă care te opăreşte sau rece (care e plăcută, nefiind iarnă pe aici) - chiar nu ai cum să le combini decât dacă pui dopul la chiuvetă! Altă ciudăţenie este "chiuveţica" din baie, atât de micuţă şi plasată atât de jos, încât a te apleca să îţi speli faţa presupune mare temeritate şi dexteritate. În final, oricum stropeşti peste tot: pe pantalonii şi încălţămintea ta, pe pereţi şi pe gresie... Iată un lucru din UK despre care pot spune că nu îmi place! Încă n-am văzut cum este prin alte locuinţe (la bucătăria noastră chiuveta e normală, ca în România - na, că am trăit să o spun şi pe asta, venind dintr-o ţară anormală într-atâtea privinţe!), dar românii cunoscuţi prin Brighton îmi confirmă că anormalitatea asta sesizată de mine este destul de răspândită. Sau cel puţin prin tipul de locuinţe pe care şi le permite un român -?! - nu vreau să fiu răutăcios, mă întrebam şi eu, că asta-i meseria mea, nu?

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Chestii d-astea, numai la britanici (1) [Things like these, only at the Brits]

Sub titlul acestei postări, încep încă un serial, în care am de gând să dau exemple de lucruri – trăznite :) sau demne de urmat – pe care numai în UK le-am întâlnit. Pentru început, iată ceva din prima categorie: imagini de pe George Street, artera principală din Hove, orăşelul lipit de vestul Brighton-ului, împreună cu care formează o singură unitate administrativă. Strada asta este exclusiv pietonală de luni până sâmbătă, dar deschisă autovehiculelor duminica, taman invers decât în majoritatea oraşelor europene. Aştept să fiu 'urecheat' pentru ignoranţă, dacă cineva a mai auzit de aşa ceva.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Vremea asta nu e chiar imposibilă [This weather is not so impossible]

De minune s-ar potrivi poezia Acuarelă lui Ion Minulescu (versurile şi o traducere în engleză - pe un alt blog) pentru a descrie vremea din UK, dar numai până la un punct. Căci aici nu plouă numai "de trei ori pe săptămână", ci de cel puţin trei ori într-o zi (luni), toată ziua (marţi) şi iarăşi cel puţin o dată pe zi (miercuri şi azi). Într-adevăr oamenii "par păpuşi automate, date jos din galantare", fiindcă mai toţi se grăbesc de parcă, grăbindu-se, i-ar uda mai puţin.

Dar mie îmi place de britanici pentru aerul lor că sfidează veşnic ploaia. Da, mai cară câte o umbrelă sau haină (raincoat) pentru ceea ce în România numim vreme rea, dar arată un dispreţ visceral faţă de a se îmbrăca gros şi nu-şi înfofolesc nici copiii. Azi l-am văzut pe unul, tipul profului excentric, în pantaloni scurţi şi şlapi, deşi avea o haină de ploaie peste tricou. La noi, nu o dată auzi câte un "iarăşi plouă", rostit cu un ton tânguitor ca în faţa a cine-ştie-ce nenorocire. Aici, ploaia e mereu luată în râs. Poate că or fi şi dintre aceia care nu învaţă să o ia în râs, care ajung să-şi bea minţile ori pleacă în Australia, unde pe cât de frumoasă poate fi pielea de lapte a vreunei (n-am zis toate :) englezoiace aici, în ploaie, pe atât, odată ajunsă sub soarele sudic, se face imediat ca a Babei Cloanţa.

Oricum, să nu mă pripesc în a trage concluzii, că încă n-am trecut prin mai mult de o săptămână de ploaie. Poate şi la vreme s-o fi referit românul care îmi spunea, ieri, că viaţa e prea liniştită aici. Am mai auzit sintagma asta la imigranţi români în lumea anglo-saxonă ori scandinavă, dar o primesc cu mari rezerve. De parcă ce lucruri palpitante fac românii?! E mai palpitantă crâşma decât pub-ul ori telenovela decât o sală de jocuri (unde sunt şi destule femei - nu ca la noi, unde viciul e exclusiv bărbătesc)? Este vorba strict de o senzaţie subiectivă, dar probabil că interlocutorul meu chiar aşa se simte, încât i s-ar potrivi şi alte versuri de-ale lui Minulescu: "Numărând/ În gând/ Cadenţa picăturilor de ploaie,/ Ce coboară din umbrele,/ Din burlane/ Şi din cer/Cu puterea unui ser/Dătător de viaţă lentă,/ Monotonă,/ Inutilă/ Şi absentă..."

Eu nu mă pot plictisi de linişte (poate pentru că nu o am în viaţa mea agitată, să văd cum ar fi, ar zice unii :), dar să nu-i judec pe cei în a căror piele nu mă pot pune.

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]