Studentul nostru, stăpânul nostru (7) [Our student, our master]

Ori că eşti analfabet într-ale computerului (teoretic aproape imposibil, căci, chiar dacă la University of Sussex vin studenţi din colţuri îndepărtate din Africa, Asia sau Caraibe, n-or avea bieţii aceia multe, dar internet şi PC-uri sigur au!) , ori că eşti mai mult decât alfabetizat (şi, prin natura profesiei, ajungi să petreci şi până la 15-16 ore din 24 în faţa unui monitor), când începi studiul aici trebuie să treci printr-un IT induction course. Adică, să te pui la punct cu toate facilităţile informatice oferite.

Şi chiar că sunt multe pe care trebuie să le ştii: cum îţi schimbi parola şi la ce servicii îţi dă ea acces, cum foloseşti propriul sistem de e-mail (Mulberry, o ciudăţenie open source), cum şi unde intri online, unde găseşti un computer doar să-ţi faci temele pe el, cum şi de unde să printezi, câţi bani ai în contul pentru printat şi cum îl reîncarci. Başca, despre accesarea online a serviciilor bibliotecii se face un curs separat…

Acest IT induction course intră iniţial în taxa de studii, dar dacă nu-l urmezi, vei fi obligat să-l urmezi contra cost. Nu contează nicio diferenţă de rasă, statut, avere, gen, dizabilitate, aberaţii sexuale practicate (corect politic este să spui orientare, dar eu sunt politic incorect, nu se vede asta?), însă tot mai mult şi mai mult Big Brother nu acceptă analfabetismul IT… sigur ştie el de ce, nu-i aşa? Te face să te simţi ca un stâpân, de aici numele serialului, pe când, în realitate este o subtilă formă de sclavie, pentru că nu poţi opta să-i dai un profesor o lucrare scrisă cu stiloul. Doar facultatea ţi-a pus toate mijloacele tehnice la dispoziţie, încât să devii tu însuţi un soi de componentă tehnică a unei economii prospere… oare de-asta să însemne o facultate umanistă?

În fine, ideea de bază este că aici poţi fi student doar cu o foaie şi pix, toate celelalte de care ai nevoie (dacă eşti Chevening Fellow ţi se dă şi laptop!) fiindu-ţi oferite. Şi pentru că mai ai şi 100MB de documente, stocabili pe serverele instituţiei, nici măcar un memory stick nu-ţi trebuie decât la absolvire. Evident, bani să ai – între £ 3,000 şi £ 10,000 ca student străin (a se vedea taxele pentru 2009). Aparent, totul este făcut pe aici să gândeşti liber, să n-ai niciun fel de griji, doar-doar vei sta cu burta pe carte, convins că, având o facultate în UK, intri de pe prima treaptă într-un sistem meritocratic. Şi chiar şi pe această mică treaptă eşti în cu totul altă lume decât conaţionalii tăi care nu ajung să facă o facultate – vezi aici sau aici despre sărăcia din Glasgow.

Totuşi, sistemul este perfect amoral, iar dintr-o facultate britanică poţi ieşi o eficientă rotiţă a unei eficiente maşinării economice, dar nu ştiu cât de om ieşi dintr-o astfel de facultate umanistă, unde la fel de libere şi accesibile precum facilităţile oferite de noile tehnologii informatice sunt şi alcoolul, promiscuitatea, avorturile, dezmăţul de orice fel. Orice aptitudini profesionale ai dobândi, toate sunt menite ca să munceşti, să aduni bani, pe care să-i cheltui pe distracţie, căci hedonismul este suprema valoare seculară a lumii de azi, iar partying-ul este expresia reprezentativă a unei vieţi bune, reuşite, de succes, în care te simţi bine... dar nu ştii cine eşti, de fapt. Te crezi stăpân, dar tot Big Brother ţi-e adevăratul stapân nemilos, pe lângă care sistemul sclavagist (abolit în UK în 1833) sau exploatările patronilor haini din cărţile lui Charles Dickens rămân doar poveşti – sclavie ca în lumea liberă de azi nu a mai fost niciodată!

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Din viaţa studenţească (5) [Student life]

Pentru că în Bucureşti mai pâlpâie încă o aiuritoare campanie electorală (mai adineauri îl numeam rechinul ăla imobiliar tocmai pe candidatul care îl califica astfel pe rivalul său – ca să vezi cum cine sapă groapa altuia… :), uite un pic cum este cu programele electorale ale candidaţilor la funcţiile studenţeşti din USSU.

O grămadă de promisiuni generoase, aproape deloc despre cum anume ar putea fi duse la îndeplinire, folosirea aceloraşi clişee ale societăţii consumeriste (tu meriţi, ţie ţi se cuvine, dreptul tău etc) şi uite aşa începe o carieră politică… Am vrut să mă interesez mai în detaliu despre cum stă treaba la această universitate (renumită ca liberală în cândva conservatoarea – că acum chiar nu mai este! – UK), dar mi-a sărit uşor cheful, pentru că mi s-a părut că toţi vin cu o avalanşă de mesaje prefabricate.

Singura problemă administrativă serioasă (alimentaţia în campus) era de toţi invocată, dar n-am văzut “nicio soluţie, nu discuţie”, cum se laudă unii că ar avea pentru Bucureşti. În rest, ori aceleaşi obiective populiste – aşa cum în România unul ar promite pensii mai mari, aici se promite mai multă distracţie, ori aceleaşi subiecte care, din moment ce a zis Big Brother că sunt importante, desigur că trebuie băgate în seamă – protecţia mediu, antirasism, libertate pentru toate orientările etc.

Poate sunt eu un sceptic absolut, dar mie diferenţa dintre agenda acestor candidaţi la funcţiile din USSU şi cele ale diferitelor ligi si asociaţii de la Universitatea din Bucureşti nu mi s-a părut semnificativă. Mai degrabă m-aş ralia la ideea că politica îmbătrâneşte oamenii a unui confrate dintr-ale blogging-ului, cu următorul amendament – nu politica (o noţiune goală de coţinut până la urmă, oricât o umflă societatea modernă cu pompa!), ci PĂCATUL (iată un concept plin de înţeles, în mod absurd golit de sens în zilele noastre!) ÎMBĂTRÂNEŞTE OAMENII.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

La muncă în UK (5) [Working in the UK]

Poate că ultima oară când am scris pe această temă am lăsat impresia că sunt o vulpe din aceea ce nu ajunge la struguri şi am ceva cu aceşti corporate people. Deşi nu am de ce să-i invidiez (căci, bieţii de ei, mulţi sunt ca nişte roboţi fără suflet de luni până vineri şi beţi ca nişte porci de vineri până duminică), revin şi din altă perspectivă. De pildă, nu pot să nu admit că întreaga economie britanică prosperă de pe urma serviciilor financiare. Nu, nu ţine de aroganţa britanică (ci este realitatea crudă pentru orgoliul oricărei mari naţiuni europene!), a recunoaşte faptul că şi Bundesbank şi Banque de France şi European Central Bank au nevoie de serviciile City-ului fără de care ar fi efectiv handicapate în a accede la marile jocuri financiare mondiale.

În plus – dacă acum 15-20 de ani, City-ul era încă o relicvă a spiritului antreprenorial de secol 19 şi nu ajungeai broker de bursă sau asigurări, bancher ori expert contabil decât dacă veneai dintr-o familie de atare tradiţie burgheză – acum oricine, din orice ţară a lumii, poate căpăta un job aici. Sunt peste 500 bănci în City şi Docklands la care se adaugă multe alte instituţii financiare (companii de asigurări, consultanţă, contabilitate, fonduri de investiţii, intermedieri în afaceri de miliarde euro etc), încât mi-e greu să cred că cine este într-adevăr bun în domeniu nu ar putea reuşi să-şi găsească de lucru dacă este priceput în domeniu, fie şi fără să fi absolvit o facultate de profil în UK.

Iar asta exclusiv pe baza meritelor sale, căci UK este percepută a fi o ţară coruptă doar în proporţie de 14 la sută. Aşadar, aş oferi sfatul nepatriotic ca nimeni să nu-şi mai piardă vremea în sistemul bancar românesc, dacă poate veni la Londra. Desigur că, pe lângă a suporta mersul cu metroul, se mai cere ceva – să mai laşi la o parte din metehnele multor români convinşi că fără pile nu se poate. Ba se poate! Din umilul meu contact cu lumea asta (doar am studiat European Political Economy la SEI şi am avut zeci de întâlniri cu responsabili din departamentele din subordinea premierului Gordon Brown, din Foreign Office, HM Treasury, think-tanks, the City of London, Scottish Gov, universităţi din Anglia şi Scoţia etc) am constatat că, oricâte cusururi s-ar putea găsi acestei ţări, în linii mari, este într-adevăr o meritocraţie. O avea bube şi sistemul acesta (vezi critici vizavi de varianta americană aici, aici şi aici), dar, în orice caz, pare mai bun decât ce am avut în România şi înainte, şi după 1989.

Apoi, dintre toate simpaticele studente cu care am vorbit pe aici (că rareori intru eu în vorbă cu cineva de parte bărbătească, doar dacă-i musai :), niciuna nu părea descurajată de sistemul deja clasicizat în UK de accedere într-o profesie (prin găsirea, uneori cu 6-12 luni înainte de absolvire, a un stagiu de practică la o firmă renumită; cu depus răbdător multe CV-uri; cu dat interviuri şi concursuri). Câţi dintre studenţii din România ar putea să-mi de aceeaşi impresie, câţi poartă în ei convingerea că sistemul funcţionează?!

Şi la profesori, şi la studenţi am observat o anumită convingere plină de relaxare că, odată ce ai terminat o facultate în UK, automat ai devenit parte a unei elite, că efortul tău intelectual îşi va găsi răsplata cuvenită, mai devreme sau mai târziu. Mă rog, City-ul poate ţine de mai devreme, căci este locul unde poţi fi propulsat mai rapid de la statutul de student amărât la cel de expert financiar, fie el şi junior.

Pur şi simplu, în UK nu am văzut atotprezenţa contramodelului şmenarului, bişniţarului, şmecherului de orice fel, al manelistului, al baronului local şi al beizadelelor sale etc, care să îţi vâre mereu degetul în ochi cu opulenţa şi nesimţirea lor. Şi să te facă să nu uiţi vreo clipă că ei o să fie mereu peste tine, deşi tu nu vrei defel să fii ca ei, ci doar să fii lăsat a fi tu însuţi şi să-ţi fie respectată munca. Aşa ceva nu vezi în UK decât în presa bulevardieră, însă nu am resimţit apăsarea contraexemplelor menţionate la tot pasul, precum în România.

De aceea, pentru oamenii care nu-L au ca măsură a tuturor lucrurilor pe Hristos (încât să nu pună atâta la inimă strâmbătatea lumii ăsteia şi toate lucrurile acestea trecătoare), UK pare o ţară mai normală decât România, iar readaptarea la atmosfera dâmboviţeană poate fi o experienţă greu de îndurat, poate precum sevrajul celor care vor să se lase de heroină. Pe ceilalţi am să încerc, prin umilele mele păreri de pe acest blog, să-i încredinţez că, practic, o viaţă creştină poţi avea şi muncind în UK, şi muncind în România. Pentru că acasă poate fi oriunde te poartă El, mai ales dacă ţii în suflet nădejdea că ACASA adevărată nu este nicăieri pe lumea asta...

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Alcoolul ăsta, prietenul cel mai bun al britanicului? (6) [This alcohol, a Brit’s best friend ?]

O mică dovadă că avertismentele privind situaţiile de viol la întâlnire (date rape), atât de mediatizate în UK în ultimii ani (vezi aici, aici, aici sau aici) sunt aproape precum… o materie de studiu pe aici. Din câte se vede, anunţul Poliţiei din Sussex are tot atâta vizibilitate precum cel legat de un program doctoral privind genomul uman, nu-i aşa? În orice caz, bănuiala mea este că afişul este pus mai mult pentru un presupus efect preventiv. Nu prea cred că această universitate, cu 70 la sută studente (atrase de faultăţile umaniste) să aibă nefericite performanţe în acest domeniu, comparabile celora ce au dus faima geneticienilor de aici.

Singurul lucru care mi se pare incorect la acest anunţ este că îşi are centrul de greutate focalizat pe cei care ar putea deveni infractori. Nu sunt de acord nici cu cei care cred că fapta ar trebui dezincriminată complet, însă parcă s-ar cuveni îndreptată avertizarea şi către cine bea într-atâta, încât să nu mai ştie dacă şi-a dat acordul sau nu. De altfel, nici nu este de mirare că doar într-unul din 13 cazuri de date rape se ajunge la o condamnare penală…

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Viaţă de student (4) [Student life]

Între motivele pentru care studenţii britanici pot alege să piardă o noapte nu se număra numai chefurile în oraş sau orgiile din cămine, ci şi ca să atragă atenţia asupra unor diferite teme – tocmai dintre acelea pentru care grăbita societate consumeristă din jur şi mass media tradiţionale (Mainstream Mass Media) nu prea găsesc loc în agenda lor. Aşa a fost această noapte dormită afară (Sleep-Out-Tonight) la iniţiativa Student Action for Refugees (STAR), menită să sensibilizeze locuitorii UK despre condiţiile precare în care trăiesc refugiaţii.

Şi văd că este destul de exstinsă această STAR, poate şi pentru că în ţara aceasta, chiar şi atât de deschisă spre lume şi de tolerantă, subiectele legate de imigraţie, refugiaţi, azilanţi etc sunt mereu la mare căutare. Din păcate, mult mai des contează în ochii presei şi ai publicului problemele reale sau închipuite pe care le cauzează străinii, decât probleme reale ale unora dintre aceştia.

Afişe şi voie bună, chitări şi saci de dormit, câte o sticlă de ceva (că fară alcool nu se poate nimic în UK :) – toate sunt bune pentru a atrage atenţia trecătorilor, care să întrebe “ce se petrece?” şi care, poate, să fie puşi pe gânduri. De faptul că în UK se află între 155,000 şi 283,500 de oameni ai nimănui, cu dreptul de azil refuzat, în imposibilitatea şi de a munci legal aici, şi de a se întoarce acasă, şi de apleca în altă ţară… sau că 40 la sută dintre cererile de azil respinse iniţial sunt aprobate în urma apelului… sau că UK nu este chiar inundată de solicitanţi, care au depus numai 27,850 de cereri în 2006...

Şi aici vorbim de refugiaţi pe bune, nu de cei care ar cuteza să se pretindă refugiaţi din România chiar şi după aderare şi care ţin paginile ziarelor din UK (vezi aici sau aici), veniţi din ţări unde cu adevărat sunt persecutaţi, nu doar ignoraţi şi dispreţuiţi.

Tare mă îndoiesc eu că gestul studenţesc a avut vreun mare ecou. Nu că UK ar fi vreo ţară mai indiferentă decât alta (ba dimpotrivă, uite câteva ONG-uri serioase care se ocupă de refugiaţi aici, aici, aici sau aici), ci pentru că în general lumea de azi (globalizată, post-postmodernă, excesiv de individualistă – ziceţi-i cum vreţi!) este tot mai indiferentă faţă de problemele reale din jur. Ceea ce nu mă împiedică să admir năzuinţa celor care cred că lumea se mai poate schimba în bine. Numai Dumnezeu ştie câţi dintre sutele de studenţi care au ieşit să doarmă afară chiar vor să facă o lume mai bună (nu doar să se distreze puţintel altfel) şi câţi vor şi reuşi într-o anumită măsură.

Acţiunea de la începutul lui martie s-a desfăşurat simultan în circa 30 de campusuri universitare (iată doar câteva: Birmingham, Brighton, Bristol, Cambridge, Edinburgh, Glasgow, Leeds, London, Northumbria, Nottingham, Oxford, Warwick etc). Dar şi de nu va fi reuşit mare lucru, mai mare admiraţie am pentru gesturile oarecumva mai ascunse de ochii publicului larg: unii studenţi sunt voluntari în Centrul de Detenţie de la Aeroportul Gatwick sau strâng bani, haine, aşternuturi de pat şi alimente pentru refugiaţi.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Femeile în UK (6) [Women in the UK]

Una dintre realităţile despre femeile din UK pe care am descoperit-o este aceea că foarte multe dintre ele au un serviciu de la vârste fragede. Iar aceasta le aseamănă mai degrabă cu americancele decât cu alte tinere din Europa. În Scandinavia, statul-dumnezeu (welfare state – şi nu e de mirare că ponderea ateilor este uriaşă în acele ţări, adesea privite ca etalon de bunăstare!) le permite tinerelor să călătorească, să schimbe job după job, să studieze în străinătate fără grija unui împrumut pentru studii (student loan), adică să tot experimenteze (şi bune şi rele) până după 30 de ani. Ce să mai zic de mulţi din tineri din ţările cu virtuţi şi metehne de origine latină ca România sau din Estul fost-comunist al Europei, unde nu cred că exclusiv dificultăţile economice întârzie destul de mult desprinderea tinerilor de casa părintească?! Iar eu aş fi primul leneş de arătat cu degetul în acest sens!

Cea din primul plan al fotografiei (14 ani) lucrează ca chelneriţă, iar cea de-a doua (15 ani) urmează cursuri să devină bucătăreasă şi face ceva bănuţi din asta. Nu păreau să se încadreze în clişeul de fată din Essex (Essex girl) – prototipul personajul din bancurile cu blonde sau expresie prin care britanicii denumesc fetele de la pagina 3 (în al lor The Sun – alte pagini în tabloidele noastre, dar nu merită să dau linkuri). Nu ştiu dacă – provenind dintr-o localitate de numai 28,000 locuitori, tocmai din Essex – vreuna dintre ele va ajunge la facultate. Dar câteva studente cu care am vorbit (şi mai frumoase, şi mai urâţele, şi care au acceptat să fie pozate, şi care nu :) mi-au spus că muncesc din adolescenţă.

Desigur că n-o fi plin de fete harnice, căci văd prin UK inclusiv tinere care cerşesc mărunţiş, probabil pentru o bere sau ţigară, nu de foame. În plus, mi se pare demnă de luat în considerare şi teoria (formulată de o româncă care se încadrează în modelul scandinav şi citeşte acest blog :) potrivit căreia faptul că părinţii îşi iau mâna de pe copii destul de devreme face ca, la bătrâneţea primilor, şi odraslele să îşi ia mâna de pe ei. Aşadar, spre deosebire de beneficiile învăţării cu munca de la vârste fragede într-o societate patriarhală/rurală, acelaşi fenomen într-o societate capitalistă/urbană te face mai individualist şi erodează legăturile dintre generaţii. Interesantă teorie, demnă de un studiu serios, nu de simple păreri aruncate în blogosferă.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Studentul nostru, stăpânul nostru (6) [Our student, our master]

Între favorurile de care mai poţi beneficia ca student la această University of Sussex (US) ar mai fi şi acela de a căpăta o sală de repetiţii comfortabilă, unde să te chinuie talentul exclusiv pe tine şi pe amici, nu pe vecini sau trecători. Şi chiar dacă n-o fi să ajungi vreodată în celebrul UK Top 40 (British Charts), că doar nu toţi studenţii de aici ajung laureaţi Nobel (dintre care US are trei, parcă toţi pentru chimie), tot te costă chiria numai vreo £ 20 pe an. O nimica toată!

Nici nu se compară condiţiile celor din imagine cu cele unde eu, cel mai varză bassit din lume, repetam împreună cu un coleg de liceu (acum şi într-ale blogging-ului şi care tocmai de curând a postat despre ce mai ascultă în ziua de azi) şi cu un tobar de real talent, căruia munca în slujba cetăţeanului (nu spun mai mult, că nu ştiu dacă se cade) nu-i va permite niciodată să îşi dea măsura măiestriei. Noi repetam într-o vopsitorie a tatălui celui din urmă şi, în linii mari, condiţiile erau superioare multor altora din underground-ul bucureştean al anilor 1996-1998. Numai că, după fiecare repetiţie, miroseam a diluanţi de vopsea de parcă stătusem cu gura în punga de aurolac, în timp ce fiecare drum către locul respectiv, undeva spre capătul din nordul Bucureştiului al tramvaiului 16 (văd că are o mică reputaţie online tramvaiul ăsta, aici şi aici) era o experienţă palpitantă.

Cu frica în sân să nu ne fure ţiganii amărâtele scule, nici pomeneală de atmosfera relaxată a puştilor ăstora, care repetau cu berea în mână. Îşi spun The Medicine Show („dar fără Dr Hook”, mi-a zis vocalistul!) şi m-au invitat la concertul lor într-unul din sutele (nu mint!) de pub-uri din Brighton, respectiv The Prince Albert. Ce repetau ei acolo îmi părea un fel de Brit Pop ceva mai heavy. Însă stilul nu şi-l puteau defini nici măcar ei înşişi şi nici nu este de mirare, căci despre emblematica trupă britanică Judas Priest mi-a spus tobarul doar atât: „da, parcă am văzut la MTV”.

Oricum, muzica lor mi-a plăcut infinit mai mult decât a celor din concertul anunţat cu mare tam-tam de radioul universitar URF. M-au văzut ăştia cu cât mi-a mai rămas din plete şi m-au şi rugat să iau parte, neoficial, la acţiunea de promovare a muzicii live în campus! Dar şi gratis să fie, nu £ 5 cât face biletul (£ 7 pentru cei care n-au legitimaţie de US), că tot nu m-aş duce! După experienţa nefastă din prima mea săptămână aici, m-am documentat online şi am ascultat sample-urile trupelor.

Celor de la The Medicine Show le-am promis din proprie iniţiativă că le voi face reclamă pe blogul meu. Dar rugămintea ăstorlalţi „să le spun şi altora” despre concertul Rattlesnake Remedy (capul de afiş) şi Twice the Size (o trupă de deschidere din Brighton) nu o pot îndeplini decât în felul următor: „nu vă duceţi, fraţilor!”. Şi asta nu doar pentru că unui om schimbat radical cum sunt eu clişeele rock 'n roll despre bere, femei şi furie nu-i mai rezonează nicidecum, ci pentru că, efectiv, muzica lor mi s-a părut proastă rău.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Alcoolul ăsta, prietenul cel mai bun al britanicului? (2) [This alcohol, a Brit's best friend?]

Până nu te ia în braţe o studentă de 20-21 de ani beată moartă, poate că încă te mai străduieşti să fii cât se poate de galant şi să ascunzi aceste aspecte triste din viaţa englezilor, despre care, oricum, voi rămâne cu o părere foarte bună, după mai puţin de cinci săptămâni petrecute aici. Cu voia Domnului, voi vedea curând şi cum sunt scoţienii la ei acasă. Până atunci, să povestesc puţin cum sunt englezoiacele la beţie.

Cum n-am habar cum fac cele care se îmbată prin Ibiza, Antalya sau Zakynthos (unde prietenul meu Dionysios mă asigură că există doar o singură staţiune de dezmăţ total, în rest insula fiind foarte cuminte), pot spune că cele de prin Brighton măcar se îmbată în linişte. Destule de-abia se ţin pe picioare, dar măcar rămân cu hainele pe ele şi parcă nu-s zgomotoase cum fac mulţi bărbaţi pe aici. Aşa erau şi cele trei cu care m-am întâlnit cu două seri înainte de Valentine’s Day. Ai zice că sigur erau nasoale rău, genul ălora despre care în liceu mai auzeam sentinţa implacabilă vizavi de atractivitatea lor: “Ei, aşa, dacă-i pui o pernă pe cap, merge o dată”. Nicidecum! Două erau măcar acceptabile, iar cea mai beată era şi cea mai frumuşică şi, indiscutabil, cea mai vulnerabilă. La vreo 90 de secunde după ce m-am aşezat lângă ele, capul acesteia din urmă era pe umărul meu.

Desigur că am devenit repede curios de spectacol, dar iniţial mă aşezasem pentru că nu pricepeam nici în ruptul capului ce mă întrebase una – voia, de fapt, o foiţă pentru a-şi face o ţigară (foarte multă lumea fumează aşa pe aici, că ţigările la pachet sunt prea scumpe). A mai întrebat pe trei alţii după aceea şi toţi au priceput greu, dovadă că nu aveam eu probleme în a desluşi accentul unui vorbitor nativ, ci că biata fată chiar nu mai era în stare să vorbească o engleză inteligibilă. O a treia, ceva mai trează, a sosit începând să organizeze plecarea, în timp ce cea de lângă mine îşi scotocea prin poşetă după card. Puteam face orice şi am înţeles în momentele acelea de ce sunt atâtea afişe prin campus care te avertizează că relaţiile sexuale cu cineva beat pot fi (depinde cum îl convingi pe judecător) considerate viol.

În orice caz, probabil că treaba cu consimţământul nu era greu de rezolvat, mai ales că, la despărţire, noua mea prietenă m-a luat în braţe ca pe cineva în care ar avea mare încredere, deşi eram un străin. Le-am condus până la autobuz doar să mă asigur că nu se urcă la volan bete. Însă n-am mai avut vreme să le fac poza pe care tocmai cea mai trează îmi ceruse să le-o fac (oare asta probează ce mi-a spus fata din Londra, că numai britanicele bete se oferă să fie fotografiate?!). Autobuzul era deja în staţie, în timp ce prietenele ei erau greu de adunat, căci, efectiv, nu reuşeau să meargă în linie dreaptă nici susţinându-se una pe alta. Arătându-mi cărţile ei din geantă, una despre Don Juan şi două pentru şcoală, am aflat şi cu ce se ocupa – studentă la filosofie în anul doi. Prietena ei care nu mai putea să ceară o ţigară – studentă la istoria artei, iar amica mea – studentă la limba şi literatura engleză.

Era de-abia ora 21.00 seara şi se aflau la vreo trei km de casă. Numai Dumnezeu ştie cum vor fi ajuns, dar bănuiesc că pentru niciun şofer de autobuz din UK nu este vreo situaţie inedită şi va fi ştiut să le ajute. Altfel, eu nu pot să sper decât că vorba auzită de la un diplomat american acum cinci luni - “Dumnezeu are grijă de lunatici, de beţivi şi de Statele Unite ale Americii” - se potriveşte şi în cazul UK. Adică grija Lui nu îi exclude pe aceşti britanici, dintre care tot mai mulţi îmi spun fără ocolişuri (nu am avut ocazia să aflu părerea acestor copile şi nici nu întreb oamenii, pur şi simplu reiese din discuţii) că ei sunt seculari, nereligioşi sau atei. Ba chiar aud că sunt destui localnici care nu au nici măcar aşa-zisul botez anglican.

Aici e rădăcina problemelor. Unde nu mai există noţiunea de Dumnezeu, degeaba ai umplut pereţii cu avertismente privind relaţiile sexuale la beţie sau mesaje cu schepsis care doar-doar or convinge vreun beţiv să nu se suie la volan. La fel, degeaba dai o grămadă de bani să înveţi tinerii despre sex sigur (safe sex), pentru a reduce numărul de adolescente gravide – cel mai mare din toată Europa în UK! În zadar ţii lecţii de sex oral, că normalul este riscant - tot ai printre cele mai multe avorturi din UE! Din păcate, doar privite strict cantitativ ar fi lucrurile acestea ceva tipic britanic. De fapt, ele se întâmplă peste tot în lumea civilizată. Şi nu este deloc neimportant, cum sunt convins că îşi vor zice destui dintre cititorii mei, întrebându-se “ce l-o fi apucat pe ţăcănitul ăsta?” (pe mine), de scriu despre aşa ceva. Nu ştiu care alt subiect este mai de viaţă şi de moarte decât relaţiile sexuale! Şi sunt sătul de ceea ce cred experţi peste experţi despre treaba asta, căci văd la ce rezultate duce ştiinţa lor - eu am pe Cine să cred!

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Din viaţa studenţească (3) [Student life]

Două metode de a scoate cu uşurinţă ceva bani pe aici prin campus. În cazul primeia, nu ţi se cere decât să fii “bărbat voluntar sănătos, între 18-40 ani”. Nu eşti pus decât să bei în condiţii de laborator, pentru a lua parte la un experiment privind efectele alcoolului asupra atenţiei. Doar pentru asta încasezi £ 5 pe oră (foarte aproape de salariul minim pe oră – £ 5.52) pentru fiecare din cele 2-3 ore minime ale experimentului. Dacă mai şi reuşeşti să îndeplineşti cu succes sarcinile pe computer în care constă experimentul, mai primeşti încă £ 10. Nu ştiu ce anume, nici în ce cantităţi ţi-or da oamenii de ştiinţă să bei, nici dacă ieşi mai profitabil decât dacă ai merge într-un local. Dar iată câteva preţuri la băutura din supermarket, încât amatorii să îşi dea seama dacă aceste 3 ore (x £ 5 = £ 15) merită. O bericică (la sticluţă de 275 ml, nu 330 ml) costă pe aici £ 1.79 dacă-i Budweiser, respectiv £ 1.49 dacă-i Stella Artois sau Becks. Pentru doze de aluminiu obişnuite (500 ml) poţi lua patru Heinecken cu £ 6, iar o doză extra (660 ml) de Stella face £ 2.80.

Cea de-a doua metodă de rotunjire a bugetului îţi cere nişte abilităţi fizice cu care numai Dumnezeu putea să te fi înzestrat – orice ai face tu, n-ai de unde să le scoţi! “Trebuie să ai păr pe picioare, pe spate şi pe piept”, pentru a fi cobaiul cuiva care de-abia învaţă cum se face epilarea cu ceară. Eventual, la acestea se adaugă curajul (iresponsabilitatea?!) fiecăruia şi puterea lui de rezistenţă. Dacă transportul este asigurat (oare şi înapoi acasă, când nu mai simţi ai piele?!), la fel şi nişte gustări (refreshments cum le zic ei, de regulă mai sărăcăcioase în UK decât în alte ţări), başca £ 40 pentru ceea ce anunţul numeşte “o zi uşoară de muncă”, nu prea îmi vine a crede că nu se va dovedi o experienţă chinuitoare.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Studentul nostru, stăpânul nostru (5) [Our student, our master]

Dispozitivul din imagine îţi permite să tipăreşti rapid orice doreşti, în schimbul câtorva pence. Vii cu CD-ul/DVD-ul, memory strick-ul, memory card-ul sau orice gadget care poate fi conectat prin USB (numai unitate pentru arhaicele dischete nu are!) şi urmezi instrucţiunile. Parcă totul e făcut pe aici, încât să nu mai ţină scuza cu "ştiţi, doamna profesoară, eu mi-am făcut lucrarea, dar mi s-a stricat imprimanta..." Iar dacă acest automat aparţine unui înreprinzător privat, de la numeroasele computerele publice din campus, la care ai acces cu parola care ţi se dă după înscriere, poţi să printezi ce vrei şi să navighezi pe internet. Eşti doar rugat să stai cu precădere pe siteuri educaţionale şi să nu uiţi de tine în faţa monitorului, în caz că alţii stau la coadă în spatele tău. În funcţie de forma de studii, capeţi un anumit credit pentru imprimare, în limita căruia poţi să printezi. Când ai depăşit creditul iniţial, plăteşti să-ţi încarci contul cu suma dorită. Of, cât de simplu poate să fie totul într-o ţară ordonată precum UK!

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Studentul nostru, stăpânul nostru (4) [Our student, our master]

Nu ştiu dacă prin această University of Sussex or exista atâtea bârfe despre un profesor sau altul cum le auzeam pe vremea studenţiei mele, însoţite de dezvăluiri incendiare prin afişe lipite într-ascuns la avizier ori numai prin desenarea unor caricaturi. Cel puţin la o primă vedere, imensa diferenţă de statut (însoţită de un deficit de comunicare pe măsură) dintre student şi profesor, atât de răspândită în universităţile de la noi prin care am trecut, nu există aici. Între dovezile de civilizaţie universitară este şi faptul că, peste tot, Buletinul (newsletter-ul oficial al Universităţii) stă alături de săptămânalul The Badger al Uniunii Studenţilor (USSU). Iar dacă numărul curent din prima publicaţie este deschis de un articol cuminţel despre stabilirea de parteneriate în cercetare, ziarul studenţilor combate bine cu un material despre calitatea proastă a hranei din campus. Eu nu am a mă plânge, dar numai pentru că nu-s pretenţios, altfel remarc la rându-mi că posibilităţile de alegere sunt cam limitate, deşi, strict cantitativ - ai multe locuri de unde să cumperi mâncare în fiecare zi, cam până la ora 22.00. Însă nici pe departe să se pună batista pe ţambal, iar Universitatea a pus chiar la dispoziţie o sală pentru proiecţia unui documentar (accesibil şi online) realizat de studenţii care vor mâncare mai bună şi care au aruncat mănuşa administraţiei şi corpului didactic pentru o dezbatere pe asupra subiectului. Oricum, curat temă electorală, căci în februarie au loc alegeri pentru o nouă conducere a USSU!

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Alcoolul ăsta, prietenul cel mai bun al britanicului? (1) [This alcohol, a Brit's best friend?]

Încă nu m-am lămurit cât de gravă e problema trasului la măsea în UK. Ceva-ceva tineri făcuţi pulbere am văzut, mai ales duminica dimineaţa, dar nu şocant de mulţi - ori aşa sunt eu, mai greu impresionabil?! Totuşi, din câte se vede, autorităţile par a se da de ceasul morţii ca lucrurile să nu depăşească anumite limite. Orice ar face, dar nicidecum să transforme vânzarea alcoolului în monopol de stat, ca în Suedia şi Finlanda, ori să ridice limita de vârstă de la care tinerii pot cumpăra băutură, precum în SUA. Britanicii merg categoric pe o strategie greşită, de a lua cu binişorul o chestiune care este pe cale (zice presa lor, nu eu!) să le scape de sub control. De pildă, iată o mostră de abordare politicoasă a problemei. Pe rafturile cu băuturi ţi se spune să te simţi flatat dacă arăţi aşa de tânăr că dai impresia a avea sub 21 de ani şi ţi se va cere să te legitimezi. Frumos nu? Poate că este şi o şmecherie la mijloc, deoarece, scriind cifra de 21, l-ai putea intimida pe câte unul nici să nu mai încerce să cumpere băutură dacă nu are vârsta respectivă. Însă limita legală rămâne la 18 ani, aşa că ulciorul nu poate merge de multe ori la apă.

Decurgând din prima, o altă mare problemă pe aici se arată a fi aşa-numitele cazuri de date rape. Mai pe româneşte, violul în urma unei întâlniri sau: bei până nu mai ştii ce şi cu cine ai făcut, ba poate că cel căruia acum îi pui în cârcă o infracţiune îţi era prieten apropiat sau concubin. Pesemne că, într-adevăr, cazurile sunt atât de dese precum le receptam ca cititor online al ziarelor din UK, încât a fost nevoie de afişe precum cel de faţă în ditamai universitatea. Dacă atâtea fete beau până aproape de pierderea cunoştinţei, mai poate fi valabilă plângerea lor că au fost violate? După interminabile discuţii şi soluţii contradictorii oferite de instanţe, se pare că se impune părerea majoritară că violul echivalează strict cu lipsa exprimării consimţământului. "Dacă faci sex cu altă persoană şi acea persoană NU A SPUS DA - este viol şi poţi fi arestat, pus sub acuzare şi trimis la închisoare", zice avertismentul Poliţiei din Sussex, afişat în atâtea locuri, de parcă beţia şi/sau violul ar fi nu-ştiu-ce activitate din programa universitară. Cu toate acestea, poţi să fii achitat la fel cum zice posterul că poţi să fii închis, pentru că, de la caz la caz, când nici faptaşul, nici victima nu îşi amintesc împrejurările (ne)exprimării consimţământului, judecătorul pe cine să creadă?!

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Din viaţa studenţească (2) [Student life]

După ce observ din mulţimea de afişe din campus şi din ce am vorbit cu studenta din primul an la lingvistică de mai sus, o afacere care trăieşte bine pe spinarea studenţilor pare a fi organizarea chefului cel mai tare, pentru care se pun la bătaie tot soiul de trucuri publicitare. Mi-e toate nu-mi par a fi mai pline de imaginaţie decât anunţurile referitoare la adevărata Mama Omida (văd că este şi un articol Wikipedia despre asta!), dar iată o asemenea şmecherie publicitară (publicity stunt). În loc de bilet, cumperi un tricou şi, numai îmbrăcat cu acesta, poţi intra la o megapetrecere, căreia văd că i se face reclamă cu mai bine de o lună înainte drept cea mai cea. Organizatorii garantează că va fi la fel de cool în toate cele 17 centre universitate din UK unde se va ţine şi că numai o dată pe an poţi să chefuieşti aşa de bine. Tricoul costă £ 10 (în vreme ce, cu £ 8 poţi să-ţi iei două tricouri bunicele cu sigla Universităţii din Sussex) şi are o calitate jalnică, fiind de fapt menit pentru a fi transpirat, mâzgălit cu pixul/carioca, îmbibat în alcool, ba poate chiar sfâşiat...

Totul e un business bine pus la punct, însă antreprenorii declară, totuşi, că vor permite accesul unui număr de organizaţii caritabile să strângă fonduri cu ocazia petrecerii. Vorba aia, unde intră mia, intă şi suta, astfel că poate mai păcăleşti vreun student beat să dea bani pentru apărarea drepturilor omului în China, hrănirea copiilor din Africa, combaterea rasismului şi alte idealuri nobile, care împart avizierele de pe aici cu nenumăratele anunţuri referitoare evenimente hedoniste de acest tip. Asta n-am prea înţeles eu pe unde am fost în lume, ce casă bună fac aceste idealuri cu dezmăţul societăţii contemporane al cărei scop este atingerea plăcerii, cum zicea Epicur? Cum adică pretindem ne preocupă atâta viitorul planetei, când de fapt, vrem mereu să ne distrăm (dintotdeauna am detestat acest cuvânt!), de parcă azi ar fi ultima zi şi nimic mâine sau nimic dincolo? Luptăm pentru drepturile copiilor deja născuţi, dar promovăm libertatea de a-i ucide pe cei nenăscuţi (superb acest articol al colegului meu!); vorbim de combaterea foametei la mese îndestulate, de unde rămân kilograme de resturi; ne adunăm la evenimente despre încălzirea globală, după ce am zburat mii de kilometri cu aeronave care dispersează tone de dioxid de carbon în atmosferă... Ipocrizia asta o întâlnim peste tot, iertare gazdelor din UK că s-a nimerit să mă refer la ea tocmai de aici!

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Două categorii fericite: nefumătorii şi băutorii [Two happy categories: nonsmokers and drinkers]

Atâţia fumători singuri ca în acest campus n-am mai văzut nicăieri prin lume. Că la New York, de pildă, chiar dacă sunt nevoiţi să coboare şi zeci de etaje, este imposibil ca, la orice oră din zi, să nu găsească încă pe cineva înrobit de această patimă cu care să poată lega două vorbe. Aici rar îi vezi măcar câte doi şi, după cum arată avertismentul de sus, nu au voie nici să se apropie de uşi, să nu sufle în nasul nefumătorilor. Ţigările se găsesc şi în campus şi se vând fără restricţii dacă ai peste 18 ani, dar nu se fumează în nicio incintă, fără excepţiile de care e plină România (o bucătărioară, un holişor, un bufet, o toaletă sau vreun birou unde "dacă şi şeful fumează..."). Cu puţin frig serios (că asta, ce au ei prin UK, nu e iarnă!), probabil că numărul fumătorilor ar scădea substanţial.

Pe de altă parte, văd că, într-adevăr, britanicii beau cam tot atât de mult cât plouă. Într-o seară de sâmbătă, la fiecare cinci cumpărători de la prăvăliile din campus (deschise până la 22:00-23:00) să tot fie cel mult unul care nu cumpără alcool. Prototipul cumpărătorilor - câte un cuplu de fete (colege de cameră?), majoritatea urâţele, nu neapărat grase, dar şi unele foarte drăguţe. Cola şi vin, lapte şi votcă - nu ştiu dacă le-or combina cumva, dar asta mi-a sărit în ochi. Destui alţii, de ambe sexe, umblă singuri cutia de bere în mână (băieţii) ori în grup (fetele) cu paharul de vin sau sticluţa de tărie. Să vedem dacă mâine voi găsi, ca în prima duminică aici, puzderie de cioburi şi doze goale pe alei...

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Din viaţa studenţească (1) [Student life]

La bibliotecă ar trebui să te duci anume cu cineva şi, poate, chiar să te întâlneşti cu cineva. Totuşi, din umila mea experienţă, parcă nicăieri ca într-o bibliotecă n-am văzut mai mulţi oameni singuri. Ba încă aflaţi într-o stare de inabordabilitate cvasiabsolută, ascunşi sub o carapace care nu are nicio legătură cu deschiderea sufletească pe care ar trebui să ţi-o dea lectura. Poate acesta e un efect nefast al faptului că, de prea multe ori, tinerii citesc ceva categoric naşpa la bibliotecă (excepţie - am văzut aici o fată cu o carte ce părea chick lit după coperta roz :). Sau poate aşa sunt eu, un ratat absolut în a atrage atenţia vreunei fete într-o sală de lectură.

Unde altundeva, dacă nu într-o bibliotecă, ar trebui să fie privit mai cu îngăduinţă un flirt între studenţi? Că doar, altfel, e plină lumea de locuri unde "nu se cade aşa ceva" şi de oameni care te spintecă printr-o privire de parcă ei n-au fost niciodată tineri. Mare scârbă mi-e de mine însumi când simt în mintea mea vreun asemenea gând de judecare a tinerilor, deşi poate nu am mai mult de 5-7 ani faţă de ei. Dar mă şi bucur nespus cât nu-mi dau târcoale asemenea gânduri, ca atunci când am făcut poza de mai sus.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Studentul nostru, stăpânul nostru (3) [Our student, our master]

Unii nu au chef de nicio interacţiune cu cei din jur când citesc. Alţii nu au parte de binecuvântarea unei lecturi palpitante, când simţi nevoia să-ţi roteşti privirea împrejur, ca gest de control destul de des, cum te-ai ciupi să vezi dacă nu visezi. Altora nu le place, cum îmi place mie, să observe cum sunt oamenii când citesc/învaţă (eu aş fi vrut să mă pot vedea pe mine însumi citind). Toţi aceştia se pot retrage în Silence zones - plasate în colţurile fiecărui etaj, ferite de mesele cu computere, de centrul de copiere şi de forfota din apropierea scărilor. Totul pentru binele studentului pe aici - măcar să scoată vreun folos din această recluziune închinată studiului.

Sertăraşelor de mai sus li se spune "cuiburi de porumbel"(Pigeon holes), unde studenţii din primii trei ani (undergraduates) primesc de la profesori diferite notificări, bibliogafii, materiale de citit sau îşi lasă lucrări, încât să nu umble după cadrele didactice pe-te-miri-unde. Ce prost e asta (eu), ar zice unii - păi aşa ceva avem şi prin facultăţile româneşti! Avem şi nu prea... sau ar putea să le spună mai degrabă "cuiburi de şobolan" (Rat holes), unde mai degrabă se pierd hârtii importante - o spun ca Stan Păţitul din poveste. Apoi, cum adică, ditamai dr. prof. univ..., să folosească el o căsuţă poştală improvizată ori să-şi dea mobilul oricui? Da, pe vremea primei mele studenţii (1998-2002), la noi studentul era o cantitate statistică, care poate căpăta privilegiul de a primi telefonul profesorului, dar ăsta nu putea fi un drept, cum se arată a fi pe aici.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Studentul nostru, stăpânul nostru (2) [Our student, our master]

Aici este paradisul tocilarilor sau al celor care călătoresc prin lume cu creionul pe hărţi, cum făceam şi eu odinioară, sau al romanticilor nătărăi (tot ca mine :), care sunt în cel mai mare pericol să se îndrăgostească atunci când văd o fată citind. N-or fi mai mult de trei ani de când aveam încă BCU-ul din Bucureşti drept etalon în materie de servicii pentru studenţi. Iată că de-abia acum, ajuns prin voia Domnului la a 12-a ţară vizitată, pot spune iarăşi că viaţa bate filmul imaginaţiei noastre. Am găsit ceea ce vedeam numai în filme, o bibliotecă deschisă noaptea, pe când, la BCU, şi dacă aţipeai puţin cu fruntea pe o carte (fără să sforăi neapărat :), venea o bibliotecară să te trezească. Politicos, ce-i drept, dar cu o motivaţie stupidă, cum că "aici e bibliotecă, nu se face aşa ceva".

Uite că, într-o ţară normală, se poate dormi la bibliotecă. Dimineaţa, studenţii sunt la cursuri, după-amiaza - la muncă (deşi aud că imigranţii ilegali le-au furat cam toate slujbele studenţeşti - merită investigată pista asta!), astfel că numai noaptea ar fi vreme de învăţat. Poate tocmai de aceea se uită mulţi la economia britanică precum ne uităm după Lună ori cu ciudă (poate şi a celor care se tot laudă cu olimpici şi supradotaţi!) către lista de laureaţi Nobel din UK. Şi uitaţi-vă la ea, că nu-s acolo nume străine, ci d-astea cu rezonanţe celtice şi anglo-saxone!

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

Studentul nostru, stăpânul nostru (1) [Our student, our master]

Ştiu că mulţi - din cei ce au avut parte de vreo bursă Erasmus ori au studiat sub altă formă prin lumea largă - ar putea râde de mine pentru postarea de faţă. Însă pentru toţi ceilalţi care, la fel ca mine, habar n-ar avea la ce servesc dispozitivele fotografiate (self-issue/return machines), nu pot să mă abţin a nu le spune. Acolo, doar cu legitimaţia de student, poţi (şapte zile pe săptămână, cu o mică pauză de câteva ore duminica!) să-ţi împrumuţi singur cărţile ori să le restitui, iar un serviciu special (bookdrop) îţi permite să restitui o carte din afara bibliotecii în timpul nopţii.

Ce să mai zic de cărţile pe care trebuie să le laşi doar pe anumite mese (nu să le repui pe raft ori să le predai unui custode!), de nenumăratele terminale pentru consultarea cataloagelor, de zone cu computere separate (PC clusters) unde poţi sta pe net cât vrei, de imprimante, scannere şi copiatoare (pe care ai dreptul să le foloseşti singur), de aşa-numitele zone de tăcere (Silence zones) unde se pot retrage cei care nu suportă nici băzâitul muştei când studiază, de ieşirile de incendiu pentru scaune cu rotile sau de un fel de bancomate de unde cumperi credite pe care să le cheltui la imprimat şi printat? Asta după ce ţi-ai consumat creditul iniţial (de vreo £ 50), căpătat la înscriere de orice student.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la/For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]