Brits are losing their patience to queue [Britanicii îşi pierd răbdarea de a sta la coadă]

People waiting orderly and patiently in a queue, wherever and whenever, is known to be a quintesentially British thing.

I could bear witness that such queues were living evidence of British civility, and no one or very few Brits appeared to be ‘disgusted’ with having to wait in a queue, as it often happens in Romania.

Since the days when food was rationed, an entire ‘culture of queuing’ developed in Britain, with an array of posters reminding people where to wait in order to be served.

Apart from these, especially designed pieces of urban furniture try to manage the crowds. I have already given a example, and here’s another one – a bus shelter where passengers can wait in line on one of the windy bridges of Edinburgh.

However, it seems that this example of British civility is on the wane, as Brits are less and less willing to queue, even if this means renouncing the pleasure of shopping.

In 2004, the average time a Briton was willing to queue in a high street shop was five minutes. That dropped to two minutes, while 51% of Brits won’t even enter a store where they notice a queue. It seems impatience grew as online shopping increased.

[For all the posts on this blog go to/Pentru toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Chestii d-astea, numai la britanici (26) [Things like these, only at the Brits]

Dacă n-am văzut eu – care nu mă uitam în supermarketuri după multe lucruri, în afară de flapjacks, sucuri de fructe şi britanice sau nebritanice cu care să intru în vorbă şi să le pozez :-) – nu înseamnă că nu existau, nici că o fi ceva exclusiv britanic.

Iată cum cititoarea acestui blog C.L. (care oferă şi imaginile acestui episod) a observat un lucru care i-a plăcut foarte mult: buchetele de flori vândute în magazinele Tesco.

Surprinzător şi simpatic, nu-i aşa? Suprinzătoare este deficienţa spiritului meu de observaţie, de a nu fi zărit florile în marile magazine. Cât de frumoase sunt… se poate vedea.

Să nu-şi facă nimeni iluzii că orice britanic sau turist şi-ar permite să le cumpere, crezând că accesibilitatea produselor ţine de esenţa punerii lor în rafturi de supermarket.

Din câte văd, în cazul celor cumpărate online (poate în magazin o fi altfel?!), niciun buchet nu scade sub £ 20 majoritatea fiind în jur de £ 30 – cât o masă la un restaurant franţuzesc.

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la /For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

[EN] Worth trying in the UK / [RO] Merită încercat în UK (16)

[EN] Are you in the UK, and want to eat something warm, with various ingredients and flavours, typically British, and not too expensive? [RO] Sunteţi în UK şi vreţi să mâncaţi ceva cald, cu ingrediente diferite, tipic britanic şi nu prea scump?

[EN] Try these West Cornwall Pasty, made of fillings (minced meat, vegetables, potatoes, cheese etc), wrapped in a pastry package and baked. [RO] Încercaţi aceste West Cornwall Pasty, făcute din umpluturi (carne tocată, legume, cartofi, brânză etc), învelite într-un pachet de aluat şi coapte.

[EN] Not all fillings are equally tasty, and I don’t know how many Romanians would like the pork and apple sauce one... [RO] Nu toate umpluturile sunt la fel de bune şi nu ştiu cât de multor români le-ar plăcea cea cu porc şi sos de mere...

[EN] Also, the vegetarian filling is a pretty good fasting food choice. [RO] De asemenea, umplutura vegetariană este o bună alegere de mâncare de post.

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Could the sun shine again over the UK? [Ar putea străluci soarele din nou peste UK?]

This blog makes no secret that I consider the New Labour rule of the UK a complete mess, a moral catastrophe degrading many things which were once decent, civil, and pleasant in Britain, and made this country a good example to other nations.

It’s just the opinion of a foreigner, therefore subjective, biased, exaggerated. Let alone ungrateful, as it was a Labour government in charge when I was awarded a Chevening Fellowship, lived in the country for a while, met so many people…

And also, started this MunteanUK blogging project – I avoid calling it simply a blog, because it is not a typical diary, and I keep dreaming of the day when more people, apart from my few constant readers, will bring their contribution to it.

Now, I would be pretty naive to believe that David Cameron & Nick Clegg will deliver the ‘big change’ they promised, nevertheless, after their first 100 days in power I choose to remain rather optimistic.

Any little change (such as this one) for the UK was better than what the New Labour had become, as any change would have been better for Romania in December 2009, had Traian Băsescu not been reelected.

As this article puts it, “the coalition is neither a Tory government nor a Lib Dem government”; both parties have managed to push through some dear measures, both scrapped others, and Clegg plays down the fears of a coalition break-up.

While the British economy remains in dire straits – a threat that could jeopardize any reform – maybe even the mostly cordial relations between Cameron & Clegg are but a similar situation to the Phoney war of September 1939 – March 1940, some calm before the storm.

What’s wrong with merely hoping that things could go well? On paper, this Big Society that Cameron envisions looks attractive enough. He wants some fairly decent things that I’d personally like to see in any society:

[1] more powers to communities, but critics say that it only means the cease of funding from London, so that many local structures could be left to distintegrate on their own, unassisted; :-(

[2] people encouraged to take an active role in their communities;

[3] transfer of power from central to local government (weren’t Labour promising the same thing back in 1997?!);

[4] support co-operatives, mutuals, charities and social enterprises;

[5] the release of government data.

Having no problem with these ideals per se, I believe that today’s British society lacks the moral backbone neeeded to put them into practice. How could people be encouraged to take an active role, as long as they have been hardwired to live on state handouts?

Will such a Big Society make up for the loss of personality of the perfect politically correct citizen meant to be ruled by Big Brother? Apart from a few NGOs, how many ordinary British citizens care about government data?

There are many similar doubts I could raise; the most serious one is that no society can redeem itself, unless people have changed their hearts and views of the world. For the time being, thank God that New Labour is gone.

However, the moral climate in the country is as degraded as T. Bliar & G. Clown have left it; people don’t know where they are coming from, nor where they are going to, and rare are those who have a meaning of life other than having fun, here and now.

Like those fooled by Băsescu in Romania, over 95% of the Brits probably want nothing else apart from “living well,” ignorant of the fact that what they call life is but a passing shadow compared to the true afterlife.

Can any substantial change – influencing not only the economic situation of people, here and now, but their salvation – occur in any human society, be it British or Romanian, from where the Maker of all things visible and invisible has been banished?

No, I’m afraid no such change is possible. Cameron & Clegg may want to safeguard the economic comfort of their citizens, and save some money for this heavily-indebted British State, yet they cannot save souls, as no other government can.

[For all the posts on this blog go to/Pentru toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Mai sunt românii o naţiune creştină? [Are Romanians still a Christian nation?]

În ziua de Adormirea Maicii Domnului – socotită, între altele protectoarea marinarilor – în portul Constanţa apare Zeul Neptun, ca să-i binecuvânteze pe navigatorii acestei ţări a cărei Flotă a fost vândută la fier vechi de aproape două decenii.

„Fie ca tridentul să domolească ori de câte ori este nevoie zbuciumul apelor şi, prin mărinimia sa, furtuna să ocolească navele româneşti, oriunde vor naviga!“, a urat actorul-zeu (lect. univ. dr. în viaţa reală!), agitând o furcă de recuzită.

Cam în acelaşi moment al zilei (înaintea prânzului), în toate cele peste 14,574 de biserici ortodoxe din România (câte erau la recensământul din 2002), credincioşii rosteau: “Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi!”

Şi nu doar în acea duminică, care reprezintă cea mai mare sărbătoare care încheie Anul bisericesc, ci în toate duminicile, o turmă mică (dar şi aceasta sfâşiată de lupi răpitori!) din întregul naţiunii române se află la Sfânta Liturghie.

Pentru restul, turma mai mare (dar purtătoare a Botezului ortodox), oricum duminica era o zi potrivită pentru a se duce oriunde altundeva decât într-o biserică. Şi de ce nu să se afle pe malul mării, la această sărbătoare laico-păgânească?

Ocazie minunată de a mai arunca nişte huiduieli Cârmaciului ţării, poate în acelaşi timp în care, în biserici, se rostea ectenia pentru „cârmuitorii ţării noastre, pentru mai marii oraşelor şi ai satelor”, în prezenţa unor oameni tot la fel de nemulţumiţi.

Dar nu pentru că au fost minţiti şi “nu trăiesc bine”. Cei care cred în Hristos într-adevăr – nu au o vagă relaţie cu un hristos caricaturizat, precum turma cea mare – doar nu îşi pun încrederea “în cei puternici, în fiii oamenilor, întru care nu este mântuire”.

Creştinii ar putea fi, cel mult, îndureraţi şi revoltaţi de tot mai multele politici şi declaraţii anticreştine (vezi aici, aici sau aici) ale cârmuirii de Dumnezeu îngăduite asupra noastră, dar nu să-i reproşeze lipsa traiului bun.

Cei cărora nu le pasă decât că “nu trăiesc bine”, nici nu vor înţelege de ce lucrurile merg tot mai rău pentru naţiunea aceasta. A le vorbi despre milioanele de avorturi de după 1989, a numi desfrânare promiscuitatea socotită normală astăzi nu pare să mai aibe vreun efect.

Nici a încerca să le explici că toate nenorocirile abătute asupra noastră de 21 de ani încoace (plus cele mult mai mari care vor veni!) sunt rezultatul consecinţelor, luate la un loc, ale păcatelor fiecăruia dintre noi cei vii (plus ale celor plecaţi dintre noi) nu pare mai de folos.

Cei credincioşi se mai tem încă, măcar la nivel teoretic, de păcat. Restul naţiunii române a decăzut din turma de credincioşi într-o haită câini vagabonzi, căci, fără Hristos, oricine a primit Botezul în numele Lui rămâne un vagabond!

Latră unii la alţii, se muşcă chiar, se urăsc şi pun mereu vina pe Cârmaci şi acoliţii lui pentru orice, dar au pierdut noţiunea de păcat tot atât de mult precum britanicii, de pildă. Fără a simţi ne păcatul, nu există pocăinţă, aşadar nici şansă de mântuire.

Până la înţelegerea noţiunii de pocăinţă – deficitară şi între credincioşi, dintre care primul aflat în deficit mă pot socoti chiar eu! – lipsa conceptului de păcat din viaţa de zi cu zi întunecă mintea, încâlceşte gândurile, fiind o formă de sclavie.

Oamenii care nu înţeleg cum stă treaba cu păcatul nu pot decât să dea vina pe alţii (de la preoţi la politicieni, profesori, bogaţi până la părinţi, rude etc), dar nu să mai înţeleagă de ce se dezintegrează de la o zi la alta naţiunea română.

Destule din cele scrise – [RO] aici, aici, aici, aici & [EN] here, here, here, here, here – despre decreştinarea britanicilor se pot potrivi foarte bine şi românilor. Nu cred că mileniul de erezii sau o jumătate de veac de regim ateu ne-ar putea folosi drept scuză unora sau altora.

Dacă aceste rânduri ale mele nu lasă multe speranţe legate de viitorul acestei naţiuni aflate în pulverizare accelerată, celor care mai au un dram de minte sănătoasă, le amintesc că mai avem motive de încredere în Sfinţi înaintaşi!

Aparent mai vagi decât ne par certitudinile lumeşti după care gonim bezmetici, dar, în esenţă, mai tari decât slăbănogirea noastră sufletească, ar putea fi pentru noi rugăciunile Sfinţilor Brâncoveni. În ajutorul lor să ne punem nădejdea mai mult decât ne putem încrede în noi înşine!

Poate că acest exemplu viu al Sfântului Radu şi al familiei Brâncovenilor – zugrăvit de un frate în Hristos al cărui site îl recomand din toată inima! – mai poate servi drept răspuns la întrebarea “ce este de făcut?” în aceste vremuri.

[Pentru toate postările de pe acest blog mergi la/For all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

A ‘risk’ of reporting crimes in the UK [Un ‘risc’ al reclamării infracţiunilor în UK]

Personal data from four times more law-abiding citizens (a total of 181,917 people!) are being stored in British police databases than offenders, this article reveals.

Every time someone calls 999, they are politely asked to accept having their personal detalis introduced in the same database as those of 107,566 ‘aggrieved’ or ‘vulnerably aggrieved’ victims of crimes, while the names of only 38,259 suspects are held.

This yet another example of Orwellian Britain is known to happen only in the case of North Yorkshire Police. What about the other 38 territorial police forces in England, the 8 such law enforcement stuctures in Scotland or the 4 ones in Wales? Or the national ones?

.

Information is stored for at least 15 years and up to 100, in ‘the most serious cases’ – but who could check the criteria used to consider a case more serious than other?

According to someone from Privacy International, “a member of the public has to worry about approaching the police for fear of being put on a secret database with suspects,” yet this shouldn’t be the case, police officers believe.

A record of “callers who are victims of ongoing problems,” including data about their ethnicity (relevant in cases of hate crimes), could actually benefit the citizens, a spokesperson from the National Policing Improvement Agency says.

Oh, really? How many Brits feel safer after finding out that their data is stored by the police, possibly for a century from now on? What I considered a very polite gesture of Sussex Police (inviting crime witnesses to show up) may not be ‘risk-free’.

And if this wasn’t worrisome enough, here’s another ‘risk’ associated with being a citizen in the UK. Another ‘scientific myth’ is falling apart, as even DNA fingerprinting techniques (those supposedly ‘infailible’) “can sometimes give the wrong results.”

DNA analysts are subject to pressure, bias and mistakes just like any other human being, and who is comfortable with passing the responsibility of dictating someone’s fate (freedom or imprisonment) from a judge (and/or jury) to a scientist?

[For all the posts on this blog go to/Pentru toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

[EN] Not worth trying in the UK / [RO] Nu merită încercat în UK (16)

[EN] Hard to say why people are queuing to see this rather unspectacular palace… at least from the outside.

[RO] Greu de zis de ce oamenii stau la coadă să vadă acest palat mai degrabă nespectaculos… cel puţin de afară.

[EN] Are they really as naive as to believe that the Queen could ever wave a hand from behind the curtains in one of her apartments?!

[RO] Sunt ei atât de naivi să creadă că Regina ar putea să facă cu mâna vreodată din spatele draperiilor dint-unul din apartamentele sale?!

[EN] There are far more beautiful buldings in London than this overstated Buckingham Palace, and even this Sheriff Court from Inverness seemed more charming to me.

[RO] Există mult mai multe clădiri frumoase în Londra decât acest supraapreciat Buckingham Palace şi chiar această Sheriff Court din Inverness mi-a părut mie mai fermecătoare.

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Alcoolul ăsta, prietenul cel mai bun al britanicului? (14) [This alcohol, a Brit's best friend?]

Nu cârcotaşul de mine – ar zice cei care nu văd decât cele rele despre UK pe blog, nu şi cele bune – ci înşişi medicii britanici avertizează această cvadruplă naţiune (englezi, galezi, scoţieni, nord-irlandezi) că îşi distruge sănătatea de la prea multă băutură.

O dată la câteva luni, de nu şi mai des, câte o autoritate medicală trage un semnal de alarmă, că britanicii sunt “iresponsabili faţă de sănătatea lor” – beau, fumează şi mânâncă prea mult.

Adică îşii deschid calea cancerului la gură, esofag, ficat, pancreas, stomac sau colon, a celui pulmonar, alături de boli de inimă şi diabet. Ba chiar şi creşterea numărului de cancer la sân la britanice s-ar datora alimentaţiei şi consumului de alcool în exces.

Ca să nu mai vorbim de avorturi – o adevărata cauză ignorată de către ‘atotştiutorii’ oameni de ştiinţă. Însă, şi de ar fi să ne limităm la cauzele invocate de ei, la fiecare 45,000 de cancere la sân nou-decoperite anual, circa 18,000 ar fi putut fi prevenite.

Dacă cele afectate ar fi băut şi mâncat mai puţin şi ar fi făcut ceva mai multă activitate fizică sau ar fi ales să-şi alăpteze copiii, mult mai puţine ar avea de-a face cu această formă de cancer. Şi situaţia va fi şi mai gravă în celor care sunt acum adolescente.

Această imagine descrie mai bine decât oriâte cuvinte cât bea un tânăr britanic între 11 şi 15 ani. O cantitate enormă a cărei vânzare – repet (vezi aici sau aici)!!! – este extrem de profitabilă pentru economie şi pentru bugetul statului.

În afara puştilor care poate n-au deschis vreodată vreun ziar, nici măcar pe internet, nu cred că mai are cineva vreo scuză în UK, să poată zice că “n-a ştiut” cât de rea poate fi băutura, dar şi mâncarea peste măsură, mai ales a anumitor mizerii.

Acelaşi Stat britanic, care câştigă circa 5% din veniturile sale fiscale din alcool – pe seama unei pieţe care face £ 30 miliarde pe an – tot dă avertismente peste avertismente. Dar mai pot fi avertismentele unui Stat ipocrit credibile pentru cei care nu-şi mai ascultă nici propria conştiinţă?

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la /For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]

God’s place in a humanist society (10) [Locul lui Dumnezeu într-o societate umanistă]

Contemporary God-less societies in this secular EU stubbornly reject what was obvious to their forefathers maybe less than 100-130 years ago – that our ‘civilisation’ is inherently tied to the birth of Christianity.

We open the mobile phone (I wanted to say the morning paper :-), and read the year we’re in: 2010. That is 2,010 years after the birth of Jesus Christ, Whose Transfiguration (one of the clearest certifications of His being the Son of God) is celebrated tomorrow.

At the dawn of the 20th century, even in the UK – albeit in a rather diluted form, because of so many Protestant beliefs stepping astray from the Truth – I think that most people acknowledged that Christ was somehow fundamental for their world.

Maybe even some 20-30 years ago, He may have been already the Ignored One – invoked when one is astonished, shocked or suffering a little physical pain – yet He was there.

No laws, traditions, customs, formal or informal regulations, aspirations, moral values, likes and dislikes wouldn’t have made sense without Him. Although the British society was no longer Christocentric, people couldn’t just scrap Him.

Sadly, I feel that these days they just want to take Him out of everything. Out of everything His, as the world itself is kept alive by His interceding with the Father.

Over the past centuries, He was gradualy banished from the British culture. Today, countless pop culture characters are better known than Him, and atheists foolishly rejoice seeing this as His defeat.

On the contrary, I’d say; it’s the defeat of the very society which imagines it is better off without Him. In the absence of the Ignored One, divorces, adulteries, promiscuity, abortions, binge drinking and other ills of civilisation are sky-rocketing.

Any ‘big culture’ developing itself independently, supposedly ‘liberated’ from Him, remains nothing else but a nauseating flea market – a meaningless concoction of humanist values, of satanic ‘I-do-what-I-want’-s guised as forms of cultural diversity.

Blasphemous ‘manifests’ like the one painted above a shop in Brighton are not worse than what He was given ever since He came in this world: suspicion, mockery, rejection, disdain, spits in the face…

Like the Jews 2,000 years ago, these people don’t know Whose face they are slapping. For the past decades, poking fun at the Son of Lord and anything Christian has become ‘trendy’ in today’s civilised UK and EU.

Unlike making fun of Islam’s Prophet, it’s thousand of times ‘safer’ to laugh at Jesus these days. Nevertheless, the more comfortable without Him contemporary societies become, the less safer they will be when the Day of Reckoning will strike.

“That’s only a superstition,” would say the same people who consider that the unborn child having a soul is a ‘superstition’ as well. They are the same who say that marriage should not be ‘restricted’ to a man and woman.

They are the ones who desperately need to see Chirst taken out of all His, so that they could proclaim their ‘I-do-what-I-want’-s as values. They are wolves dressed in wolves’ clothing (also known as democracy, liberty, prosperity) who despise the Good Shepherd.

But there is an afterlife (true life, actually), and there will come a Judgement day, I say. Time will tell if those claiming this truth (or absurdity in this hedonist world’s eyes) were right or them – today’s fashionable thinkers.

Those who say that life is just ‘here and now’ have no other evidence than holding on to their ‘I-do-what-I-want’-s. For those of us who trust in Christ, we have His Transfiguration as one of many facts proving that life is more than the ‘here and now’ our egoism would want it to be.

[For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to/Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la: Contents/Cuprins]

Urme româneşti pe cuprinsul UK (7) [Romanian traces throughout the UK]

Oricui s-ar găsi în capitala scoţiană în a doua jumătate a lunii august, în vremea Edinburgh International Festival, poate că îşi va face vreme pentru o manifestare oarecumva marginală marelui eveniment, dar, din 1947, cel puţin la fel de celebră.

Mă refer la Edinburgh Festival Fringe, unde a ajuns şi românul despre care am mai scris că, încetul cu încetul, a dat lovitura. După munci cinstite, dar nu prea onorabile pentru blazonul de actor, acum se ocupă numai de actorie.

Iar al său one man show, “A Sense of Delicacy” – o dramatizare după “Însemnări din jurnal unui om temperamental” de Anton Pavlovici Cehov – ajunge acum şi în Edinburgh, după premiera pe West End (Leicester Square Theatre), la Londra.

Să fie aceasta o versiune britanică de American dream? Să fie un exemplu că, indiferent de criza economică, cine urmăreşte cu încăpăţânare un vis, încă şi-l mai poate îndeplini pe tărâm britanic?

Poate un succes teatral – care rămâne, orice s-ar zice, o chestie foarte de nişă în ziua de azi – să mai schimbe în bine imaginea românilor din UK?

[Pentru toate episoadele din această serie şi toate postările de pe acest blog mergi la /For all the episodes of this series, and all the posts on this blog go to: Contents/Cuprins]